Primăvară absurdă. Nu ştiu ce să fac cu ea

E o stare ciudată care pluteşte printre razele acestui soare înşelător. Până nu demult îmi doream doar să fiu a ta. Între timp m-am răzgândit şi vreau să fiu a nimănui. Totul se rezumă la timp. Cât timp mai am până fac 30 de ani, câţi ani mai durează până se topesc toţi gheţarii, cât timp a trecut de când te-am văzut ultima dată. Se spune că ar trebui să învăţăm să iertăm. Şi totuşi, îmi amintesc că de când sunt mică cineva tot timpul menţiona că numai Dumnezeu iartă. Şi apoi n-am vrut să mă simt aşa importantă ca el…

Mă incită bărbaţii atrăgători. La fel de mult cum mă provoacă cei inteligenţi. Când se întâmplă să fie un om cu aceste două calităţi, apare dragostea. Şi ea apare rar. Tot mai rar. E un fel de primăvară absurdă şi noi umblăm îmbrăcaţi până-n gât. Cu geamurile fixate. Cu ochii trişit, a ianuarie. Cu pasul greoi. E un fel de n-ar mai fi, dar e.

Azi m-am uitat pentru a mia oară la blocurile din jur. Şi n-am înţeles pentru a mia oară ce caut eu acolo. N-am înţeles dacă vreau asta, dacă m-am plictisit, dacă e doar o stare de moment, dacă zace-n mine o poftă nebună de a fugi. N-am înţeles dacă mi-e frică de necunoscut, dacă liniştea pregăteşte o furtună, dacă alegerile mele au fost întru totul ale mele. Probabil că da…

Sunt în suspensie. Nu e nici tristeţe, nici bucurie. Este. Există. Nedefinit.
Sper să fi păstrat de la oameni tot ce-au avut ei mai bun. Sper că au avut decenţa să lase-n mine graţie, răbdare, curaj… iubire.

Viaţa.

Cu bine,
Evergreen