Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Printre ultimii oameni care știu cum e fără Net

Am luat contact cu Internetul prin liceu.

Chiuleam și mergeam la Internet Cafe-ul de vis a vis ca să stăm pe mIRC. Îmi amintesc că încerca să mă combine un prinț egiptean după ce mi-a scris asl pls și efectiv s-a legat relația vieții. Uneori veneau bodyguarzii să ne ia la ore, iar noi fugeam prin toată Piața Romană să scăpăm de ei. Și uite de aia nu sunt eu un economist de succes. 

Nu mai știu la ce vârstă am avut calculator acasă (destul de târziu, totuși), dar am început să lucrez din liceu, așa că aveam calculator la birou. Deși nu am înțeles niciodată programarea, limbajul calculatoarelor, cum să explic ce e mai exact acest internet și cu ce se mănâncă el, am apreciat întotdeauna tehnologia și evoluția științei – până la urmă, tânjesc la o viață mai ușoară și un click distanță e o distanță rezonabilă de parcurs pentru a-mi satisface nevoile.

Dar am momente când realizez că suntem printre ultimii oameni (noi, triburile din jungla africană, comunitatea hasidica din NYC și probabil Amish) care știu cum e viața fără net, fără social media, fără aplicații, fără fitbit și mașini care se parchează singure pentru că, nu-i așa, dă-i, dă-i, dă-i strigat la garajele construite ilegal în spatele blocului e parte din vara fiecăruia.

Îmi aduc aminte că undeva în 1995 au luat ai mei un TV color (Crown) și au băgat și cablu și efectiv mi-a spart ochii. UAU! Dar eram patru oameni în casă, tata avea întâietate, așa că nu prea aveam voie la tv. Stăteam ore în șir pe balconul minuscul cu vedere în spatele blocului și mă zgâiam la oameni, la cer, la porumbei. 

Ieșeam afară cu preșul și cu păpușile, ne jucam cât era ziua de lungă pe stradă, în zăpadă, în soarele de iulie fără să ne dea mama cu cremă cu protecție UV, ne băteam de ne suna apa în noi, ne certam, ne spărgeam mingiile, ne dădeam pe bara (bătătorul de covoare) și uneori mâncam ce găseam pe jos. 

În liceu nu aveam mobil, așa că fluieram la balcon. Iar dacă voiam să ieșim afară ne sunam pe fix. Aveam hărțile și traseele în cap, orele de ieșit afară, orele de făcut teme (hăhă), orele de venit acasă – nu suna niciun device să-mi aducă aminte să fac ceva. 

Ne manifestam interesul pentru o trupă cumpărând reviste cu postere, CD-uri sau casete din bani economisiți cu trudă. Mă rog, își lua persoana aia mai bogată de la bloc și noi le copiam ca obsedații și le ascultam până cădeau butoanele de la play si rewind. 

Știri aflam seara de la protv. Habar nu aveam ce se întâmplă în lume. Și sinceră să fiu, nu ne prea păsa. Universul nostru mic, cu micile drame adolescentine, cu cărțile pe care puneam mâna (că era ceva de sandra Brown sau Enigma Otiliei – tema de la școală), cu pasiunile trecătoare și prieteniile noastre pasionale erau suficiente.

Și mai apoi erau verile la bunici unde și când am avut mobil, nu am avut semnal. Când zăceam la soare în curte sau mergeam la pădure sau spălam rufe în lighean. Nu știu cum treceau zilele, unele păreau trase la indigo, dar nu ne deranja. Era o lentoare plăcută, bâzâit de muscă, măcănit de rațe, curtea inundată în soarele auriu și liniștea satului. 

Verile la bunici

Nu ne speria lipsa de conexiune cu sute de oameni, nu aveam FOMO (doar când mă pedepsea bunica și nu mă lăsa să merg la foc cu prietenii, dar mă tocmeam cu ea până zicea da și uitam să vin acasă), nu citeam despre criza refugiaților din Grecia și nici nu sufeream că popeasca s-a dus în Vamă și eu nu m-am dus. Cine e popeasca? Și ne ascultam când vorbeam. Ne știam poveștile, aveam un prieten în grup care ne povestea aproape cadru cu cadru filmele pe care le vedea și noi stăteam ca la YouTube. 

Ce-mi lipsește este absența fricii. Anxietatea asta a vieții în era digitală. Nu știu s-o numesc, e o teamă constantă că se duce totul naibii, că pierdem ceva, că nu suntem suficient de conectați, de buni, de amuzanți că suntem în contratimp, că pierdem o competiție ireală. Înainte ne băteam sau vedeam care urcă mai repede în copac, era mai simplu, mai palpabil, acum e totul mai greu de dus. 

Nu cred că m-aș întoarce în vremea aia, doar dacă m-aș întoarce cu totul în timp și n-aș fi trăit viața de acum. Dar mi-a prins bine să știu cum e și altfel, să am bucata asta de viață, să număr altfel timpul trecut, să fi avut răbdarea să mă uit la cer. Și mi-au rămas dragi amintirile care vin la pachet cu sunete și mirosuri și nu le-aș da pentru nimic în lume.

Bunica mea are o vorbă: acum e vreme de trăit când ai de toate.

Cu bine,
Evergreen

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.