Îmi spui că nu vrei să mă mai vezi niciodată. De parcă sunt cea mai mare durere a ta. Aș vrea să ne vedem și să tac. Să-mi citești în privire tot dragul. Aș vrea să ai puterea să-ți amintești că mi-ai promis că va fi bine. Nu mă judeca pentru plecarea mea. Nu mi-ai spus niciodată să stau. Nu mă întorc la tine și n-am să îndrăznesc vreodată să-ți caut privirea, însă nu uita, că-s omul care te-a cunoscut în cele mai întunecate unghere și m-ai aruncat fără să te gândești vreo secundă la mine.
Sunt oglinda trăilor mele în sânul unei familii cândva fericite. După care haosul s-a abătut într-o armonie modestă. N-am fost niciodată copilul fericit în tabloul familiei perfecte, am fost dintotdeauna copilul care nu și-a găsit rostul. Și totuși, am funcționat cumva. Apoi lucrurile s-au schimbat și n-a rămas decât urâtul. Așa că azi, mă vindec încet-încet de aceste mici drame devenite fobii urbane.
E groaznic să privesc în jur la oamenii deveniți adulți, de-o seamă cu mine, care se zbat acum să repare o copilărie traumatizantă. Nu-i judec pe părinții noștri, așa au crezut ei că e mai bine, însă nici ei nu ar trebui să ne certe că am ieșit defecți. Nu port cu fală micile mele drame și încerc pe cât posibil să par un om normal. Lucrurile ies în evidență când mă apropii de un om, atunci îmi apar fricile. Pentru că atunci omul ăla știe care-mi sunt slăbiciunile și în fața-i devin vulnerabilă. Și eu nu-s un om vulnerabil.
Când dau timpul înapoi mi se pare că au trecut ani de când a murit tata, de când se întâmplau certurile, urltele, plânsetele. Parcă nu e viața mea. Îmi amintesc că toți pritenii mei proveneau din familii cu probleme și că fiecare încerca să fie cât mai dârz și înțelegător în asemenea situații. Dar eram niște copii. Și oamenii pe care-i adoram deveneau niște bestii. Atunci lumea devenea iad.
Eu știu că toate se vindecă cu iubire. Dar iubirea este cel mai greu de dus sentiment. Pentru că pe cât e de frumos, pe atât te mănâncă de viu. Se presupune că trebuie să te înalțe, să te facă să devii liber și luminos. Iubirea noastră, din zielele noastre, a căpătat cumva alte noțiuni.
Mă întristez când oamenii își bat joc de ea. Când caută să-și hrănească egoul folosindu-se de iubire falsă. Când atrag în capcane ca mai apoi să se răzbune. Mă întristează când se pun lacăte, când se face mișto, când devine totul minciună.
Poate-s eu mai sensibilă…
Îți spun că sunt de acord să nu ne mai vedem niciodată. Viața mea continuă și fără tine. Și fără noi. Nu mă tem că exilul tău mă va determina pe mine în vreun fel. Îți spun doar că, uneori, oamenii lasă loc de bună ce mai faci? Doar așa, de dragul unor momente trăite cândva.
Sunt a nimănui. Și-s a tuturor.
Îmi place gustul ăsta. Sper să nu mă obișnuiesc așa, însă.
Liber la umbre. Liber la viață!
No Comments