Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Vrem să fim altfel decât au fost ceilalți, vrem să fim speciali

“Never love anyone who treats you like you’re ordinary.” ― Oscar Wilde

E imposibil să nu ne dorim, măcar puțin, o poveste de iubire ca-n filme. Pentru că acolo povestea are de toate, doi oameni speciali, dramă, surprize, coincidențe de bun augur, umor și final fericit. Cine nu-și dorește asta în viață? Să fie fericit pentru totdeauna? Să-și găsească sufletul pereche, omul ăla special în privirea căruia citește mări infinite de iubire, omul ăla care-l ține de mână și e gata-gata să răstoarne munții? Cine nu vrea omul ăla, eroul?

Ei bine, de cele mai multe ori poveștile de dragoste încep ca-n filme și se termină ca-n viață. Și de alte multe ori se întâmplă nici să nu fie povești (că prea ne-am săturat să ne inspirăm de la alții) și să fie un fel de relație de dragul de a fi cu cineva sau din dorința de a nu fi singur. Nici pomeneală de iubire, nici pomeneală să te simți special.

E ciudată lumea în care trăim acum. Ne-am transformat în roboței sceptici, ne place să privim în viețile altora, să tânjim la ele și să ținem un străin de mână. Iubim comunul doar pentru că ceva ieșit din comun poate să ne facă să suferim, presupune riscuri și suntem deja răniți în freză.

Probabil Wilde ar fi dezamăgit de lipsa noastră de curaj, de încăpățânarea absurdă de a alege altfel decât suntem. Ar fi dezamăgit că oamenilor le e frică să iubească și că preferă ordinary în locul spectaculosului, pentru că astea se întâmplă doar în filme sau doar rar și oricum se termină prost.

Dar revin la esența noastră și spun că este normal să vrem să fim altfel, să vrem să fim speciali pentru cel de lângă noi. E normal să vrem să fim diferiți, să lăsăm o urmă, să însemnăm ceva. Altfel suntem doar o bucată dintr-o mie, nu ne diferențiem cu nimic și suntem trântiți în grămada celor cu care s-au intersectat. Pe lângă sentimentul de iubire este și egoul care pulsează-n noi și care vrea să fie altfel, tratat altfel, care vrea să i se cânte ode și să i se scrie poezii. Dar suntem oameni… până la urmă toți vrem să fim muze.

De aia prefer să cred în povestea mea c-o să mă mărit cu un prinț. Sau în povestea că dacă o să caut și n-o să mă rătăcesc de mine o să și găsesc omul meu de suflet care o să mă facă să mă simt specială până-n măduva oaselor. Omul ăla, prințul meu pe cal alb, pe care o să-l ador cu toată ființa mea… și noi doi o să existăm și o să trăim povești de iubire, nenumărate, nemaivăzute, nemaipovestite…

Cu bine,

Foto: Sailor Moon

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    verde ursuz
    15 July, 2014 at 11:35 am

    Ma gandesc ca putem gasi spectaculosul si-n “ordinary”. Acolo unde nu ne asteptam, in momente pe care nici nu le-am visat noaptea, inainte sa adormim. Si, mai apoi, sa nu ne derulam in minte povesti intregi, din trecut sau din viitor. Cred ca doar egoul cere, vrea, isi doreste, e ranit, plange dupa ceea ce nu i se mai da, dupa ceea ce i-a fost oferit. Functionam mai bine daca ne concentram pe ce oferim fara sa ne simtim nedreptatiti cand nu primim. Personal, incerc sa reactionez cu totul diferit cand sunt cu cineva. Sa nu rescriu aceeasi poveste, cu aceleasi frici si, implicit, cu aceleasi greseli. Pana acum functioneaza fiindca egoul s-a potolit. Imi hranesc inima, daca vrei, si-am pus egoul la colt.

  • Reply
    INTJ
    29 August, 2013 at 4:38 pm

    sau poate ca n-ar fi dezamagit … daca ne gandim ca pe vremea lui un astfel de transfer ae fi fost si mai sf (decat e acum). la fel cum nu tot ce zboara se mananca, nici tot ce poarta eticheta “iubire” (si contine prea mult ego) nu justifica orice.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.