23 iulie

Azi ar fi fost ziua lui taică-miu. Ar fi făcut 61 de ani.

Și poate dacă ar fi fost cu mințile neaburite de alcool, ne-am fi văzut. Am fi ciocnit un pahar, s-ar fi jucat cu Kazi și poate lui i-ar fi spus că-l iubește. Poate dacă trăia și am fi fost măcar decenți unul cu celălalt, aș fi înghesuit numele de Andrei în familia lui Kazi. Dar n-a fost să fie. Și am decis să rup moșternirile și să încep un capitol nou. Un capitol al iubirii și acceptării, un capitol al iertării și al îmbrățișărilor.

Fiul meu s-a născut în aceeași lună cu tatăl meu. Iulie. Miez de vară. Soare. Vitalitate. Mă uit la el uneori și mă văd pe mine mică. Știam că odată cu nașterea aveam să încep o călătorie în trecut, dar nu mă așteptam să fie atât de brutală experiența. Mă trezesc uneori blocată de emoții. Și credeam că le-am rumegat pe toate și le-am așezat frumos în dulap. Că mă pot uita la ele. Dar iată că nu!

Uneori îmi vine să mă strâng în brațe, tare, tare și să-mi șoptesc că sunt suficientă. Că sunt atât de bună cât sunt și că sunt iubită. Și că nu merit nici să fiu bătută, nici umilită. Că sunt lumină. Că sunt bucurie pentru lumea din jur. Că sunt completă.

Azi ar fi fost.

Mă uit în jur și uneori mă doare totul. Mă uit la adulți atât de triști și îmi imaginez cum arată adulții mici din ei. Și îmi pare rău! Conștientizez că ai noștri au făcut ce au putut, cât au putut, însă nu pot să mă gândesc cum ar fi fost dacă…

Cum ar fi fost viața mea dacă nu eram anxioasă, dacă nu aș fi făcut atacurile de panică, daca nu m-aș fi luptat atât de tare cu depresia. Cum ar fi fost viața mea dacă diminețile n-ar fi fost un calvar al existenței. Cum aș fi fost dacă aș fi fost doar iubită. Unde aș fi fost dacă fricile n-ar fi blocat orice urmă de curaj? Poate într-o lume paralelă Roxana mică e bine.

Moștenim multă durere. Și vine din moși strămoși. Suntem luați pe sus de viață, de responsabilități, de griji, de forme de existență, că ne trezim în miez de viață. Într-o zi de 23 de iulie. Și ne pocnesc toate din toate direcțiile. Tot ce vrem e să oprim acest cerc vicios în care dăm mai departe.

Îmi plac mult noile generații de părinți. Îmi place mult grija asta pentru emoțional. Știu, suntem judecați aspru. Că îi răsfățăm. Că nu le dăm două la fund. Că le permitem să facă circ. Dar mie îmi place mult să îi spun zilnic lui Kazi că îl ador și că orice ar fi sunt alături de el. Pentru că atunci când îi șoptesc lui se aude cu ecou în mine și Roxana mică zâmbește.

Fiți buni cu voi și cu ai voștri. Atât cât puteți voi.