Anul în care privesc primăvara de la geam

Nu am crezut că voi putea vreodată să mă gândesc la anul în care voi privi primăvara de la geam. Dar m-am obișnuit să spun că viața e imprevizibilă și surprinzătoare și mă educ să-mi gestionez mai bine așteptările.

E aprilie. Așteptam să vină soarele, să pot ieși să alerg, să înceapă proiectele la muncă, să facem planuri de vacanță, să vină Andrei de tot acasă. Așteptam să vină căldura să mă vad mai des cu ai mei, să mă bucur mai mult de viață, de parcă în februarie era ceva care mă împiedica.

Realitatea este că îmi calculez foarte bine ieșirile și declarațiile. Evaluez cantitatea de spirt și dezinfectanți, număr măștile curate, mănușile rămase, păstrez distanța față de ceilalți oameni și încerc să țin în frâu anxietățile. Nu mă așteptam ca viața mea să arate așa, dar cu atât mai puțin nu mă așteptam să gestionez o pandemie și-o sarcină.

Săptămâna asta am avut morfologia de trimestru II. Pentru cei nefamiliarizați, faci multe ecografii în timpul sarcinii, dar unele sunt mai importante decât altele. Nu intru în detalii că nici eu nu știu foarte multe. Ideea e că medicul a reușit să surprindă trăsăturile copilului și dacă inițial am zis că arată ca o maimuță extraterestră, după vreo trei ore am luat-o razna și declar cu mâna pe inimă ce este cea mai drăgălașă maimuță extraterestră pe care am văzut-o vreodată.

Cert e că m-am dus pe copcă.

Că deși am zis că eu n-o să fiu mamă din aia care își vede copilul cel mai frumos din lume, aparent sunt fix genul ăla și nici măcar nu l-am născut. Sunt curioasă ce alte o mie de chestii pe care am zis că nici în ruptul capului n-o să le fac, o să ajung nu numai să le fac, dar să-mi și placă.

Până una-alta, experiența e uau. Dacă mi-ar fi zis cineva că anul ăsta voi fi însărcinată în miez de pandemie aproape fără job și siguranță financiară, probabil aș fi râs. Mult. EU?!? Însărcinată? LOL. Și totuși, iată-mă-s. Și ce mă surprinde e că nu am zgâriat pereții, nu am plâns noaptea, nu m-am trezit cu gheare în piept. Am luat totul ca atare.

Voi fi mama cuiva.

Abia aștept să ne cunoaștem și intuiesc că o să fie oribil și frumos în același timp. Nu pot să scriu, explic, desenez ce simt (că-s multe). Erau multe și fără hormonii ăștia, acum dau pe afară. Mă gândesc cu drag și spaimă la ce va urma, dar nu-mi pot imagina senzațiile și nici nu pot să văd imagini cu noi.

Există o formă de dor pe care o simt pentru copil sau poate asta e iubirea. Nu știu, dar uneori mă trezesc zâmbind aiurea. Pe de altă parte, nu simt o conexiune spirituală înălțătoare, nu pot să port conversații lungi cu el, nu simt nimic mistic sau fantastic.

Senzația asta de bine mă ajută să trec peste toate simptomele sarcinii. Știu că-s femei care spun că e superb, dar păstrez toate detaliile pentru o postare viitoare, căci singurul lucru super sunt hormonii ăștia care parcă mă spală pe creier și parcă-s pe droguri bune. În rest, prieteni, PRIETENI, sarcina vine la pachet cu păr în locuri unde nu credeai că poți să ai păr, crampe dubioase, kilograme în plus, pubertate tardivă… și multe altele.

Bucuria că ies din casă și merg la medic

Îi voi povesti lui Kazimir despre anul nașterii sale, anul în care am privit primăvara din balcon, anul în care am învățat atât de multe despre mine într-un context atât de ciudat.

Până data viitoare, cu bine