Refuz să mă gândesc la absența ta. E ciudat cum nu-mi permit să-mi lipsești. E ciudat cum doar uneori mă apucă furiile pe tine. Aș vrea să știi că beau și fumez și umblu cu tot felul de tipi și înjur și pierd nopțile. Aș vrea să știi că mă comport ca o adolescentă fără minte și te urăsc că nu ești aici să mă vezi. Încă simt o revoltă cumplită când vine vorba de tine și încă aș vrea să-ți urlu toate nedreptățile. Știi, nu mă curăț nici dacă fac 100 de filme cu tema asta. Că ești prea organic.
Știi tată, n-oi fi fost tu cel mai bun, dar aș fi vrut să trăiești și să mă bârâi la cap că vrei să-ți fac nepoți să-i plimbi în parc. Știi? Mi-ar fi prins bine să nu mă traumatizezi într-atât încât să mă înspăimânte orice gând de așezare. Mi-ar fi prins bine să fi fost viu și banal și normal și eu la fel de banală și normală să visez la ziua când o să port rochia albă. Și tu o să fii prezent. Și o să dansăm. Și o să mă pupi mândru. Din astea.
Știi tată că-s bolnavă de tine? Că deși le încasez pe toate ca o bărbată, sunt firavă? Și am nevoie de cineva care să fie lângă mine, cineva care să nu mă dezamăgească sau dacă o face să fie al meu și să-l iert? Ai fi putut fi tu omul care să mă apere. Știi tată că nu mă descurc numai pe picioarele mele? Că oricât mă zbat să mă descurc singură, uneori am nevoie pur și simplu să-mi fii TU aproape?
Știi că-mi doresc să fii mort de-a binelea? Să nu mă auzi? Să nu mă vezi? Să nu exiști în nicio altă dimensiune? Pentru că m-ar face să te urăsc și mai mult. Că stai acolo cu mâinile-n sân și nu mă ajuți? Că te-am tot căutat în semne, că am tot încercat să-ti vorbesc la mormânt ca un ritual stupid și că am crezut o vreme că veghezi. Nu. Ești la fel de egoist și mort cum ai fost și viu.
Mi-e al naibii de dor de tine! De ideea că ai fi putut să-mi fi. Și te urăsc că ai fost mediocru și că ai murit stupid! Te urăsc că m-ai traumatizat! Că sunt frântă emoțional! Că n-o să mă vindec în veci! Te urăsc că-ți semăn într-atâtea! Că-s vicioasă. Că-s egoistă! Că-s tu.
