Maica-mea a venit dintr-un sat din Bacau la 14 ani. Taica-miu a venit dintr-un sat din Calarasi. Amandoi au vrut mai mult de la viata si automat mai mult de la copiii lor. Ne-au facut setarile astfel incat sa invatam (mai bine, mai mult) ca sa avem alte oportunitati in viata si sa nu facem banii cu carca, ci din pix.
Au venit de la aproape nimic, au inceput de la zero si au vrut ca noi sa nu ne chinuim. Alt context, alta viata. Nu au fost discutii despre ce simtim sau ce ne dorim, nu au fost discutii (tata voia sa ma fac fie avocata, fie stewardesa ca sa vad lumea) – am primit setarile din fabrica si am bobinat la carte. Am facut facultati. Mai multe, ca nu am stiut din prima ce vreau sa fac, de fapt. Si inca fac scoala, ca iata, si la 40 mai am de invatat si-o sa tot invat.
Am dat din coate si eu si sora-mea. Am depasit conditia parintilor nostri. Am depasit fricile, traumele si munca ‘cu carca’. Dar nu stiu daca suntem neaparat fericite. Tocmai de aia, cred ca noi, generatia noua de parinti, ne dorim sa avem copiii multumiti sau chiar fericiti. Ca ne-am dat seama ca, da, e misto sa ai un anume stil de viata care sa-ti permite o vacanta, o mancare mai buna, un confort financiar, dar este asta rostul vietii? Sau e misto sa te poti bucura in mod onest de o plimbare in padure cu apa de filtru in rucsac. Sa poti sa fii confortabil in existenta ta si cu mai putin.
Suntem o generatie de depresivi. Si n-o zic cu vreun repros sau cu acuza. E clar ca venim din medii rigide, din familii care n-au stiut ca imbratisarile sunt vindecatoare, din lipsa de te iubesc-uri si am incredere in tine din unde da mama creste. Au proiectat pe noi toate fricile si asteptarile lor si au vrut mult sa avem noi ce n-au avut ei. Asa ne-au iubit. Atat au putut. Si atat au stiut.
Dar noi stim putin mai mult.
Cu bine,
No Comments