Ce faci când nu-ți găsești locul?

Mergand agale spre casa incerc sa ma gandesc la lucrurile pozitive din viata mea. Incerc sa ma agat de un ceva care sa ma faca sa-mi doresc sa deschid ochii maine dimineata.

Stiu, oricine poate aduce un argument din care sa reiasa ca sunt un om norocos. Doar ca pot sa respir singura sau ca pot sa calc pe doua picioare fara ajutor. Stiu, pare ca sunt nerecunoscatoare pentru darul primit. Pe de alta parte, I really do not give a shit. Empatizez cu povestile dramatice si sufar cand citesc despre oameni cu probleme “adevarate”. Dar ma rezum la mine.

Mergand agale spre casa ma gandeam ca sunt un om norocos doar pentru ca nu-mi mai e frica de moarte. Imbratisez gandul asta cu o oarecare resemnare si totodata acceptare. Mai mult, am diminuat intr-atat aroganta sinelui, incat nu-mi doresc sa las nimic in urma. Nici copii, nici legende, nici povesti. Nimic. Sa las umanitatea sa-si urmeze cursul ca si cum n-am calcat niciodata pe aici.

Sunt predispusa depresiei si ma ingrijorez prea mult. Pentru orice. Cunosc detaliile fiintei mele si incerc sa fiu eu insami in toate situatiile. Sa-mi accept alegerile, sa merg inainte pas dupa pas, sa nu ma opresc. Obosesc mai des ca inainte si pic intr-o stare de latenta destul de usor. Imi lipsesc curajul si entuziasmul nestiintei.

Am senzatia ca am fost tot timpul prea constienta de mine.

N-am mai scris si asta ma frange zi de zi.
E lipsa de curaj. De alcool. De drame. De timp.

Am senzatia ca-s suspendata intr-un moment din care nu ies, dar in care ma complac. Am senzatia ca exist ca sa bifez. Ca oriunde intorc privirea vad un zid care-mi sufoca orice zvac.
Nu caut salvarea. Caut sa ma inteleg si sa ma accept asa cum sunt, fara sa simt presiunea pretentiilor celorlalti.

Dar nu pot sa nu ma gandesc in fiecare zi ca sunt o ratata.
Inghit noduri seci in fiecare dimineata si ma urnesc sa exist.

Atat.

Foto