Confesiuni

Ce faci când nu-ți găsești locul?

Mergand agale spre casa incerc sa ma gandesc la lucrurile pozitive din viata mea. Incerc sa ma agat de un ceva care sa ma faca sa-mi doresc sa deschid ochii maine dimineata.

Stiu, oricine poate aduce un argument din care sa reiasa ca sunt un om norocos. Doar ca pot sa respir singura sau ca pot sa calc pe doua picioare fara ajutor. Stiu, pare ca sunt nerecunoscatoare pentru darul primit. Pe de alta parte, I really do not give a shit. Empatizez cu povestile dramatice si sufar cand citesc despre oameni cu probleme “adevarate”. Dar ma rezum la mine.

Mergand agale spre casa ma gandeam ca sunt un om norocos doar pentru ca nu-mi mai e frica de moarte. Imbratisez gandul asta cu o oarecare resemnare si totodata acceptare. Mai mult, am diminuat intr-atat aroganta sinelui, incat nu-mi doresc sa las nimic in urma. Nici copii, nici legende, nici povesti. Nimic. Sa las umanitatea sa-si urmeze cursul ca si cum n-am calcat niciodata pe aici.

Sunt predispusa depresiei si ma ingrijorez prea mult. Pentru orice. Cunosc detaliile fiintei mele si incerc sa fiu eu insami in toate situatiile. Sa-mi accept alegerile, sa merg inainte pas dupa pas, sa nu ma opresc. Obosesc mai des ca inainte si pic intr-o stare de latenta destul de usor. Imi lipsesc curajul si entuziasmul nestiintei.

Am senzatia ca am fost tot timpul prea constienta de mine.

N-am mai scris si asta ma frange zi de zi.
E lipsa de curaj. De alcool. De drame. De timp.

Am senzatia ca-s suspendata intr-un moment din care nu ies, dar in care ma complac. Am senzatia ca exist ca sa bifez. Ca oriunde intorc privirea vad un zid care-mi sufoca orice zvac.
Nu caut salvarea. Caut sa ma inteleg si sa ma accept asa cum sunt, fara sa simt presiunea pretentiilor celorlalti.

Dar nu pot sa nu ma gandesc in fiecare zi ca sunt o ratata.
Inghit noduri seci in fiecare dimineata si ma urnesc sa exist.

Atat.

Foto

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Răzvi
    12 December, 2017 at 5:36 pm

    Înțeleg perfect cum te simți. Cu toții avem astfel de momente în care ne întrebăm dacă merită cu adevărat să lăsăm ceva în urma noastră. Acum câteva săptămâni am scris un articol despre tema asta, poate arunci un ochi :). https://detiidejatotul.wordpress.com/2017/11/28/trebuie-sa-imi-traiesc-viata-la-intensitate-maxima-e-neaparat-sa-las-ceva-in-urma-mea/

  • Reply
    ana
    30 October, 2015 at 9:06 am

    I know the feeling…

    • Reply
      Evergreen
      3 November, 2015 at 4:41 pm

      Te imbratisez!

  • Reply
    catalin
    29 April, 2015 at 4:22 pm

    Toti suntem in aceasta stare , doar ca unii recunosc iar altii nu. Ne-a invatat societatea ca trebuie sa ne bucuram de diverse lucruri si mai ales de copii. Se apune ca trebuie sa faci totul pt copii tai ca asa iti arati dragostea. Un mare rahat. Singurul lucru pe care il facem este sa ai facem niste sclavi , asa cum suntem si noi fara nici o posibilitate de scapare din haznaua sociala. Ne place sa ne imbatam cu o clipe de exaltare si sa o numim fericire

  • Reply
    anonim
    26 April, 2015 at 8:14 am

    Cine te constrange sa fii in stararea asta in care esti ?

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.