Omul meu…

Simt nevoia să mă scuz în primul rând în fața mea că nu-s suficient de adunată astfel încât să scriu mai des. Apoi în fața celor care citesc repostări, valabile și astăzi, trăite (parcă) ieri.

Poate e o laudă sau poate e doar un moment important pe care trebuie să-l bifez aici, dar cred că am găsit omul meu.

Poate mă întrebi de unde știu asta, mai ales că am ”tot știut de-a lungul vremii”. Știu, într-un fel nespus, știu că este omul meu. Poate pentru că am trecut prin dureri crunte, prin iluzii sfărâmate, poate pentru că în toți anii ăștia de singurătate și tristețe am descusut vieți și gânduri și-am ajuns tot mai aproape de mine. Și acest mine, despuiat de toate visele, știe că a ales omul bun.

Pe tabla așteptărilor bifez tot mai puține și sper să pot fi suficient de liberă și de încrezătoare în noi, încât să fie o tablă curată.

Mă trezesc dimineața și zâmbesc cu gândul că există în viața mea. Dansăm pe alt ritm, este mult mai înalt decât ce credeam că mi se potrivește mie, nu e un prinț apărut cu misiunea de mă salva, nu știe să înoate. Dar e omul meu! Și toate lucrurile pe care credeam că cineva trebuie să le bifeze ca să devină cel iubit au dispărut în ceața timpului. E omul meu apărut fără scut, fără armură și fără cal, într-o zi înnorată de noiembrie… și-a rămas.

M-am hrănit multă vreme cu așa trebuie să fie, așa nu. M-am inspirat prea multă vreme din tot ce am trăit, din toate relațiile în care am dat chix, din poveștile celorlalți. Am fost pe rând copilul naiv, femeia puternică wannabe, femeia depresivă, femeia singură, femeia nimănui, femeila altcuiva și tot așa. Am fost personaje din schițele celor de care eram îndrăgostită, am fost ce și-ar fi dorit ceilalți să fiu, dar nu ce eram, am fost prinsă-n miliarde de corzi sufocante. Le-am tăiat cu frica celui care taie cordonul iubirii, atunci când știe că nu mai are niciun sens. Pe unele încă le țin. Dar și ele mă susțin pe mine.

Mi-e foarte frică de tot binele ăsta pentru că am avut senzația toată viața că pentru orice moment de bine, universul vine și compensează. Pe de altă parte mă simt curajoasă, într-un fel ciudat. Mi-e foarte frică de toate schimbările, de a nu mă pierde în favoarea unor noi senzații, de a nu da încă un chix. Dar e cineva acolo cu care mi-e frică. Nu sunt singură în toată treaba asta. Și e mai ușor.

El este omul meu și sunt mândră și recunoscătoare că este.

So, cine ar fi crezut că după toate astea, după mii de însemnări triste și depresive aici, după toate frazele în care spuneam că cel mai probabil voi muri a nimănui, după însemnările în care blamam chestia asta stupidă precum iubirea, după ani de suferințe…. am ajuns aici. So, Evergreen se mărită!

Ah, știi de unde știu cel mai bine că e omul meu?
Mă face să-mi doresc să fiu mai bună. În fiecare zi. De când ne-am cunoscut.

Începe un capitol nou aici pe irule…

Cu bine,