Desenez schițe de iubire

Cică uiți. Maman îmi zice mereu că dacă n-ar fi uitarea am fi toți niște distruși. Și ce dacă există uitarea? E o chestie care se întâmplă, apare odată cu trecerea timpului și se îmbină cu obișnuința… dar rămânem fantome.

Mi se pare că cu fiecare relație încheiată și cu fiecare om iubit condus la poarta despărțirii, pleacă din noi bucățile bune. Bine, pleacă și cele rele, dar odată cu ele, ne părăsesc anumite senzații și se instalează unele noi. După care dezvoltăm frici și fobii și fugim aiurea și-n zig zag, doar-doar scăpăm teferi.

Cică timpul vindecă. Mă rog, are puterea să mai anihileze din acuitatea durerii, dar timpul nu vindecă propriu-zis. E un element ajutător, ca iarba când nu poți dormi. Sau vodka atunci când dormi cu încă cinci într-o cușetă de tren întârziat a cărui ventilație e proastă și cineva are usturoi în plasă.

Câteodată aș vrea să mă îndrăgostesc de omul bun și nu de omul care nu mă vrea

Terapie. Te-am scos din mine. Din piele, din nări, din gesturi, din somn, din nori. Te-am scos sau ai plecat. Habar n-am. Și citesc cu câtă ardoare urlam să ieși. Bate vântul în plexul meu. Că mă simt goală.

Oricât ne recondiționăm și ne pieptănăm și ne îndrăgostim, rămânem loviți. Ne pansăm rănile, dar iubirile alea ne rămân cumva în noi. Poate de aia e bine să aștepți iubirea aia și să te duci cu ea, fără să mai fi trecut prin altele. Cumva îmi pare rău că ajung defectă la omul ăla.

Nu prea am cuvinte noi. Nu fac decât să reciclez idei vechi în alte și alte forme. Aud opinii zi de zi și tot ce fac este să-mi acopăr urechile. Înghețată de vișine. Prăjituri cu vanilie. Ness cu lapte rece. Și nevoie de somn. Oamenii citesc blogul ăsta și se îndrăgostesc de ce par a fi. Îmi scriu frumos. Cuvintele lor mă fac să mă simt bine.

love me lover.

Scriu atât de bine când iubesc. Când iubesc și nu-s iubită.

Mi-e dor să mă simt vie în brațele cuiva. Poate unii dintre noi sunt sortiți să fie singuri.

Cam atât

muzică

foto