realizezi că ești în rahat până la gât. că viața ta era doar un șir de momente cotidiene și banale. că persoana pe care o ții de mână e o stafie cu care te-ai obișnuit. că totul e rece. prăfuit. că mergi pentru că nu te poți opri. că știi ce o să faci în tot viitorul tău, cu cine și în ce fel.
oamenii se pot minți. cu ușurință. cu binele. și nu ai ce să le zici pentru că replica, ”nimeni nu știe ce e cu adevărat în mintea/sufletul meu” este una corectă. deci nu poți veni tu din exterior să-i explici că are interiorul praf. dar apare cineva, la un moment dat, care nu zice nimic. care zâmbește, dansează, merge pe sârmă, sare cu umbrela. cineva care e altfel.
acel cineva e menit să tragă un semnal de alarmă pe care cei mai mulți dintre noi îl sesizează. dar și cei mai puțini dintre noi reacționează. unii trag obloanele și miros fericirea din propriul bârlog, ceilalți aruncă tot și pornesc cu noul la braț.
nu există o rețetă a binelui. și nu știu dacă cel care rămâne e mai fericit decât cel care pleacă sau invers.
doar că viața nu e doar o monotonie absurdă. primim de undeva niște palme peste bot. și ele trebuie să ne trezească sau trebuie măcar să ne facă conștienți că dormim pe noi. mai departe, fiecare-și scrie povestea.
deci, iubire.
No Comments