Urban

Despre un om drag și ceasurile sale

Când ne-am cunoscut prima dată ploua torențial. M-am ascuns sub un acoperiș cu gândul că ploaia asta de vară se va duce repede. Lângă mine părea că stă de ceva timp un tip înalt, brunet, cu o privire de-ți tăia elanul. Mă tot uitam la ceas panicată că o să întârzii. El se uita la ploaie. O singură dată s-a uitat la ceas, unul interesant cu multe rotițe pe ecran, genul ăla care m-ar pune pe mine în dificultate să-i nimeresc orele.

Văzându-mă agitată m-a întrebat dacă fumez. Mă lăsasem. Și-a aprins elegant o țigară. Din aia care mirosea a vanilie și scorțișoară. Mă uitam la el destul de fascinată de calmul său. El se uita la ploaie. După 10 minute povesteam  despre noi. Despre cum a călătorit el în jurul lumii, despre cum habar nu am cine sunt la aproape 29 (aveam pe atunci) de ani, despre cum îi place să creadă că timpul nu există, despre cum pe mine mă panichează trecerea lui…

rainj

Între noi s-a legat o prietenie frumoasă. Ne întâlneam rar, beam vin alb și povesteam. O dată am fost la el acasă. Locuia într-o mansardă, undeva în centru. Părea că duce viața unui personaj dintr-un film minimalist. Nu știam nimic despre viața lui personală și nici nu am descoperit mare lucru. Voiam să știu dacă e rănit din dragoste, unde sunt părinții lui, dacă-i plac cartofii prăjiți.

Colecționa vederi, globuri pământești de toate dimensiunile, hărți și… ceasuri. Pentru un om căruia nu-i păsa de timp, părea destul de preocupat de trecerea lui.  Le avea peste tot. Fiecare ceas cu povestea lui zăcea acoperit de praf prin tot felul de cotloane.

Nu ne-am îndrăgostit unul de celălalt, deși petreceam multe ore împreună, atunci când ne vedeam. Vorbeam o mulțime de lucruri, intime, profunde, superficiale, delicate. Știam că e fragil, ca mine. Știam că o să plece când o să mă obișnuiesc că există în viața mea. Știam că ce avem e temporar, delimitat de timpul dat. Știam toate astea, și totuși, de fiecare dată când mă suna să ne vedem la o șuetă, alergam spre el.

Ultima dată l-am văzut pe 3 noiembrie. De ziua lui. M-am tot chinuit să-i caut un cadou, ceva potrivit, care să nu-l îngrădească, dar care să-i placă, dar nu mă prea pricepeam eu la cadouri de bărbați așa că am apelat la internet.

Am găsit pe iLUX o cutie de ceasuri. M-am gândit că așa poate să adune tot timpul într-un loc și că-l poate supraveghea. I-am dăruit-o cu emoții pentru că genul său nu suporta să fie închis, dar i-a plăcut mult! Aparent avea și un spirit practic, pentru că mi-a trimis a doua zi o poză cu ceasurile în cutie. Am pierdut poza…

Cutie ceasuri

Despre Petru nu mai știu nimic de atunci. Nu i-am cunoscut prietenii, familia sau numele de familie. Într-o zi mi-am făcut curaj și-am bătut la ușa lui. N-a răspuns nimeni. Am lipit urechea de ușa grea, poate aud ceva. Nu se auzea nimic, doar timpul care trecea elegant mai departe.

Probabil în mansarda lui, prăfuită într-un colț, stă cutia cu ceasuri.

 

Foto

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.