privesc în ochi un om.
om care am crezut că mă poate iubi necondiţionat indiferent de cîte năzbîtii şi prostii pot face. indiferent de plecări şi veniri. indiferent de absenţe sau prezenţe. om în cîrca căruia m-am urcat ori de cîte ori mi-am sucit gleznele sau la coasta căruia m-am ascuns ori de cîte ori mi-era teamă. om pe braţul căruia m-am sprijinit mereu. om care mi-a întins nu o mînă, ci pe amîndouă. care m-a strîns cu forţă la piept. care m-a pupat acolo unde m-am lovit. care m-a certat atunci cînd meritam.
omul meu de suflet!
privesc ochii care credeam că mă vor iubi pentru totdeauna. aproape negri.
şi mi se sfîşie inima cînd văd că totul s-a stins…
mi-au rămas străini. şi mă simt neputincioasă.
5 Comments
Evergreen
9 July, 2010 at 2:30 pmElza – nu se spune :)
Dionisa – o sa fie bine, da :)
Nona – :) primesc cu drag
Julia – ai punctat bine
Elza
9 July, 2010 at 12:40 pmcine e omul tau de suflet?
dionisa
9 July, 2010 at 11:26 amCred ca nimic nu consoleaza, n-ar avea cum. Si nici macar gandul ca prin astfel de clipe trecem, rand pe rand, cu totii, nu cred ca ajuta.
Neputinta, da, asta-i sentimentul. Si e cu atat mai crunt cu cat te face sa simti ca esti tintuit pe loc si nu poti sa schimbi nimic. Oricat de mult ai vrea.
Si e viata. Doar viata, fir-ar!
Sa-ti fie bine!
Manon
8 July, 2010 at 2:44 pmTe sarut pe frunte. Stiu, nici asta nu consoleaza…
Julia
8 July, 2010 at 1:53 pmcat de trist si incorect mi se pare momentul in care ajungi sa crezi ca cineva te va iubi mereu, va fi acolo in fiecare dimineata si cat de dureroasa e caderea de apoi… pacat ca uitam ca totul este efemer, ca nu detinem nimic, avem doar clipa, nici macar prezentul. Iubirile sunt atat de frumoase cand le traiesti constient si recunoscator!