The Green Mile… fiecare om are propriul sau drum verde, numai ca uneori este atat de lung incat te ingrozeste. Azi am plans cum nu am mai plans de multa vreme la un film. Azi am mai invatat ceva lectii. Il recomand tuturor devoratorilor de filme bune, Stephen King nu dezamageste niciodata, iar Tom Hanks este un actor desavarsit.
Ciudata dorinta asta a nemuririi. Eu sunt speriata de moarte. Speriata de idee, de intuneric, de “nimicul” de dincolo, de putrezirea trupului meu, asta daca nu cumva ma ard. Ar fi o idee. Si sa fiu aruncata in patru colturi. Locurile pe care le iubesc cel mai mult, ar trebui sa ma decid, nu se stie niciodata…
Mai ciudata este, insa, dorinta nemuririi. Egoism? N-as suporta sa vad moarte in jur. Sa vezi cum se stinge lumea ta, iar tu iti urmezi drumul. Sa ajungi sa implori finalul. Sa ajungi o epava constineta de “norocul” tau si fara curaj de a pune punct. Curaj sau lasitate, asta este un alt subiect care imi macina sufletul.
Si se termina un film. Te lasa masca si umflata de plans. Plina de indoilei si de repulsie fata de propria persoana. Oricum suntem niste “ratati”. Capabilitatea de a alege intre bine si rau si incapabilitatea alegerii deumului corect?!? Unde ma duce? Plata pedepsei. Platesc pacatele celor dinaintea mea. E incorect! E nedrept! Asa se zice din batrani. Copiii platesc pacatele parintilor. Iar daca ai nenorocul sa ai un parinte ca al meu, iti cari pacatele pe drum. Nu-i victimizare. Nu-s cu nimic fina, speciala, deosebita sau mai buna decat oricare dintre voi. Nu-s sensibila asa cum poate par uneori si nici atat de frumoasa. Sunt urata pe dinauntru si plina de mucegai. Nu ma victimizez. Imi recunosc conditia.
Si iata framantari. Si iar ma intreb care e rolul meu in Universul asta? Si ma gandesc cu groaza la finalul drumului meu verde. Macar sa am curaj.
No Comments