E ceva stricat la mine si n-ai cum sa repari oricat de indemanatic ai fi
Ma plimb pe strazi cunoscute si cateodata parca traiesc “revelatia prezentului”. Uite cladirea aia, uite ce mizerie e pe jos, uite copacul ala inflorit. Ma chinui sa raman conectata, dar de cele mai multe ori ma trezesc balmajind fara noima. Ganduri si dialoguri imaginare pe care le vreau uitate. Uneori o liniste aproape mormantala se aseaza in toata fiinta mea. Si atunci am impresia ca am izbandit. Am raspunsurile. Dar dureaza foarte putin pentru ca revin la situatial T0, cand toate sunt o apa si-un pamant si ma simt sfarsita.
Traiesc in fiecare zi o resemnare care-mi inghite orice tentativa de a zambi
Imi dau seama ca in toata treaba asta e ceva stricat la mine. Oricat de “iubibila” sunt, tristetile si durerea asta ma transforma intr-o stafie. Oricata actorie am invatat eu la UNATC, n-am cum sa joc bucuria. Si as putea sa spun ca am invatat mecanismele de supravietuire, dar nu stiu sa le pun in aplicare. Nu se aseaza peste suflet. Au capatat sens in forma rationala, dar nu se potrivesc deloc pe temelie. Si uite asa in fiecare zi sunt tot mai pierduta intr-o lume paralela, parca raman un contur al ceva ce as putea fi, dar nu sunt.
Bate vantul prin bucatile rupte
Cred ca cel mai crunt e sa privesti pe cineva si sa simti durere.
Poate ar fi indicat sa nu ma mai chinui sa repar, ci doar sa accept despre mine ca-s asa cum sunt.
Poate ar fi bine sa accept ca-s defecta din fabricatie si asta nu e neaparat ceva rau.
Poate ar fi potrivit sa nu mai caut aprobarile celorlalti.
Am mai spus asta si-o s-o tot mai spun. Nu toti oamenii au capacitatea sa fie fericiti.
Nefericirea se canta in tacerile lungi
“Mi-e tare dor de tine și ma doare sa-ti văd ochii triști in poze.”
E doar o etapa. E doar timp. Mai am timp. Imi spun asta si incerc un soi de monolog motivational in care nici eu nu mai cred. Totul sapa adanc in mine. Totul lasa urme ciudate. In ochi, in incapacitatea de a schita zambete, in absenta unei reactii. Nefericirea se scrie pe bucati de servetele, se danseaza intr-o balanganire muta si agonizanta a unui trup obosit, se bea si sa da noroc intru trecerea ei, se lasa sa existe. Pana la urma orice devine obisnuinta, nu-i asa?
In fiecare zi lucram sa ne upgradam codul.
Cu bine,
Foto: Tokihiro Sato
No Comments