Secvente

Îngropați-mă-n zăpadă, promit să stau cuminte

M-am trezit la 14:39 și nu mă simt deloc vinovată. Am deschis vplay-ul să mă uit la ceva și am zis să văd și eu carnivale. Am capul greu, nasul plin, gâtul încărcat și-s amețită. Stau în pat. Beau cafea. La micul dejun-prânz am mâncat o felie de pâine benecol cu peanutbutter și niște pește cu legume. Nu-mi place peștele, dar ce să-i fac? Mi s-a stricat cântarul și nu știu cum evoluez sau involuez, sport n-am mai făcut, dar am alergat pe la filmări. Și laptopul bâzâie și îl rog în fiecare zi să mai aibă răbdare.

Maman abia așteaptă să ies pe salariu. Mă frustrează asta, că-s o fiică-păduche ce atârnă pe lângă ea. Îmi pare rău că probabil am dezamăgit-o. Că se aștepta ca la aproape 27 de ani să fiu așezată la casa mea – cu rate – să am o viață stabilă, cu un job stabil și un bărbat lângă mine care să-mi ofere siguranță. Ea așa vede viața și câteodată mi-e rușine de ea că eu o văd altfel. Și mi-e rușine de ea când îi cer bani, îmi vine să-mi înghit limba, dar am ales să fac altceva decât ce au făcut femeile din familia mea (pe care le respect că-s puternice toate) și acum nu pot să dau înapoi.

Ar trebui să mă urnesc să fac ceva, dar nu mai pot. Pur și simplu am obosit fizic și emoțional și nu mai pot. Acum trebuie să-mi conving creierul ca azi să ia o pauză. De stat în pat. Aiurea.

Poate-s o fire slabă că n-am putut să trec peste pasiunile mele, că n-am putut să rabd mai mult, că nu am lăsat deoparte minele pentru noi, că fac regie de film când puteam să rămân în presă sau poate în domeniul economic. Poate-s o fire slabă că m-am crezut mai presus, că am zis că pot să fac orice-mi pun în cap, că am lăsat deoparte orice pentru drumul meu. Poate-s o fire slabă că am avut pretenții. Nu știu și nu mai contează acum, contează că sunt aici și că de aici am o cale lungă de parcurs.

Am făcut alegeri egoiste. Alegeri disperate. Alegeri bazate pe nevoi. Nu am făcut tot ce mi-a plăcut, nu am trăit viața pe care mi-am dorit-o. N-am avut nici curaj și nici posibilități. Nici de acum înainte nu pot să fac tot ce-mi doresc și nu primesc de-a gata nimic. Mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-o familie înstărită și poate ăsta e marele meu complex, că n-am avut, nu am și probabil n-o să am.

Dacă până acum aș fi putut s-o iau de la capăt, acum nu-mi mai permit luxul ăsta. Și o iau de unde rămâne.

Stau cuminte-n casă. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nu vreau să văd pe nimeni. Nu vreau să mă gândesc la nimeni. Nu vreau să visez. Vreau să stau și să supraviețuiesc unei zile friguroase. De aici, de departe.

Shut down.

HugsLovePeace
>.<

 

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Crengu
    11 February, 2012 at 9:24 am

    Prea ne dorim amandoua sa ne ingropam in zapada… http://crengu-camillearmand.blogspot.com/2012/01/dorinta-de-iarna.html

    Si asa de cunoscute-mi sunt toate cele despre care ai scris!…

  • Reply
    Amelia
    10 February, 2012 at 9:00 pm

    Salut, evergreen
    sunt noua in lumea asta a blogurilor si am ajuns intamplator pe blogul tau…

    lucrul pe care mi se pare ca-l avem amandoua in comun este ca scriem cu patos si sincer…:) felicitari pt asta!

    eu te-am adaugat in blogroll, ca tare-mi placi:)

    o seara linistita,
    amelia

  • Reply
    wildthing
    10 February, 2012 at 7:39 pm

    ba ce tare le-ai zis pe nume. bravo,i like it.u rule, sau ce?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.