Inchis

    Am inchis usa si am inceput sa rad c-o figura tampa. Sa rad in hohote desi din ochi tasneau furioase o groaza de lacrimi. Am inceput sa cotrobai in mine si-am folosit o mana imaginara si-un bisturiu la fel de imaginar ca si mana. Am inceput sa scot bucati imense din mine si se le azvarl sub pat. Si ma urmeream cu groaza in miscarea aceea circulara de a desuruba inc-o bucata si-nc-o bucata si tot asa. Eram un mecanism, codat, prins intr-o lupta acerba cu mine insami. Finalul va veni numai si numai atunci cand ma voi simti atat de goala incat lacrimile furioase sa nu mai aiba de unde sa izvorasca. Si scoteam cu miscari criminale si cu urlete de exorcizare. Intr-o disperare exagerata de ploaia de afara am aruncat si sufletul.

    Intr-un final am picat langa pat. Ramasesem agatata de propria mea imagine goala. Tot ce era sub acel pat eram eu, candva. Vazusem aruncat si-un zambet sincer intr-o zi de toamna, si-o mare in care imi imbaiam visele…vazusem doua maini si doua trupuri in imbratisari frenetice. Am inchis ochii. O urma de regret s-a asezat peste mine si m-a invaluit in mii si mii de giulgiuri. Muream. In acel moment de criza am inceput sa le indes la loc. Ma simteam mult prea goala, mult prea singura si mult prea infrigurata fara tot ce locuia in mine vreodata. Nu merita sa le evacuez asa fara niciun drept la replica. De fapt cine eram eu sa decid asupra vietii lor? Vreun Dumnezeu?

    Am incercat sa le indes inapoi cu miscari bruste si haotice. Am incercat sa ma cos, dar ele au ramas sub acelasi pat si eu am ramas cu aceleasi lacrimi pline de furia singuratatii.

    M-am privit in oglinda si-am ramas stana de piatra. O statuie sculptata prost de un pictor betiv si antitalent. Am aruncat inca o privire sub pat. Se topeau toate si se inaltau asemeni fumului dintr-un foc de tabara. Numai sufletul se impotrivea sa plece, insa firescul lucrurilor intamplate l-a luat.

    M-am mai privit inca o data in oglinda. A ramas un trup ce se tot cocoseaza de la atata goliciune launtrica…