Confesiuni

Mai bine ne dezamăgim în realitate, decât să ne hrănim cu iluzii

Noi suntem așa, într-un fel. Că dacă știm că cineva ne place, preferăm să ne păstrăm acolo sus pe piedestal și să ne ascundem mizeriile. Că,  na, cui nu îi place să fie plăcut? Doar că în încăpățânarea noastră de a ne păstra în siguranță, îl lăsăm pe celălalt să se alimenteze cu iluzii. Și, deși vedem că se întâmplă asta, suntem suficient de egoiști cât să-l lăsăm s-o facă. Mai bine ei iluzionați, decât să dezamăgim noi în realitate.

Am trăit o astfel de întâmplare când am dezvoltam o semi-obsesie-iubire-îndrăgosteală pentru un om care s-a protejat de mine. Enorm. Couldn’t crack the code. Mi-a tot spus că nu am ce să iubesc la el, că e plin de defecte și că nu e potrivit deloc pentru mine, dar nu mi-a arătat niciodată asta. Când era vorba să trăim, dispărea. O bună perioadă de timp am crezut că e doar vina mea, că-s eu incompetentă, că nu știu să mă comport. Apoi că e vina lui, că nu mă vrea, că nu mă lasă să trăiesc la nivel de realitate. Apoi am suferit crunt. Apoi am vrut să-l urăsc. Apoi s-a stins asta. Nu știu cum, cred că s-au secat iluziile. Și bine au făcut.

În viața asta prefer să fiu dezamăgită pe pământ nu în planul visurilor. Cred că astfel de durere și tristețe e mai ușor de suportat decât aia fără niciun reper. Aici, în viața de zi cu zi, ai faptele, ai la ce să te raportezi. Acolo, în iluzii, e doar îmbrăcămintea pe care i-ai dat-o tu poveștii. Practic te lupți tu cu tine să te convingi că te-ai mințit.

Noi suntem fanii cuvintelor, deși știm că ele, de fapt, nu au niciun fel de greutate. Că se duc, se uită, se pierd printre așternuturi și fumuri de țigară. Dar ne place să spunem, să spunem tot ce simțim sau credem că simțim, tot ce ne vine. Și vărsăm din noi că poate celălalt pricepe ceva și înțelege. Ridicăm pretenții, deși experiențele ne spun să nu credem. Cum sunt poveștile alea, luni mă uit în ochii tăi și-ți spun că te iubesc până la lună și la cer și duminică îmi fac bagajul și mă mut cu alt bărbat. Cuvinte. Sau cum sunt promisiunile alea: nu o să te mint niciodată, nu o să te părăsesc, promit, nu te îndrăgosti de mine că nu e cazul, nu am ce să-ți ofer, ești un om mișto, dar nu pot să… Le știți? Sunt fraze venite la prima mână, lipsite de analiză. Sunt niște miciuni pentru că sunt doar niște percepții pe care le avem asupra unei realități subiective care se poate schimba ușor. De aia probabil nu reușim să ne ținem promisiunile.

anna_morosini_04

Suntem în fiecare zi mânați să trăim. Să trăim acum, ca și cum nu am mai trăit niciodată și ca și cum mâine nu ar exista. Dar mâine e momentul când te ridici gol din patul unui străin, când te uiți în oglindă și te întrebi unde te afli și de ce.  Mâine e după senzația de prea plin. Te golești. Apoi plutești în deriva propriilor alegeri. Cine sunt? Și de ce depind eu de emoțiile altora? Și ce vreau de fapt de la omul ăsta?

Nu există sinceritate. Nu pentru că nu vrem, ci pentru că nu putem. Pentru a ajunge la un sine profund și adevărat avem nevoie să răscolim adânc. Și câtor oameni le putem spune noi adevărul? Și câți dintre noi au curajul să zgârie învelișul de superificialități? Câți sunt dispuși să se uite pe el pentru a i se dărui celuilalt? Câți mai au curajul ăsta?

Așa că trăim o decadență.

Știu că mă vei dezamăgi. Știu că nu e nici măcar vina ta. Că amăgirea vine de la mine. Știu că o să dispari. Știu că o să fie altfel decât mi-am imaginat. Știu că uitându-mă cât pot de obiectiv la ce este văd un nimic. Știu toate astea, știu mind fuck-urile, știu nopțile albe, știu paharele de vin, știu discuțiile interminabile, știu nevoia de a scăpa în pustiu. Știu dorul, visul, dorința. Dar mai știu liniștea de după, că toate astea trec, că în curând nici nu vom fi existat unul pentru celălalt. Și asta mă doare și liniștește deopotrivă.

Am închis emoțiile într-o cutie cu flori. Am ascuns-o departe. Cineva cu mâini dibace va reuși s-o deschidă. Sau nu.

Cover foto: Jan Saudek
F
oto: Anna Morosini

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    abc
    26 September, 2014 at 6:56 pm

    Odata am cunoscut pe cineva care s-a speriat de mine, de modul meu aparent prea dur, prea rigid , rational si crud as zice de a gandi uneori . Era o persoana minunata . Era o fata. Dar foarte sperioasa. Si prima impresie pe care din greseala i-am lasat-o, a fost ca-s un om rau … desi nu sunt . Si m-a respins, a fugit de mine. Am incercat in zadar sa shimb acea impresie. Dar nu am mai putut. Peste ani am intalnit acea fata. Mult schimbata, maturizata, uneori cred ca nici macar nu mai era ea cea de care ma indragostisem demult, aceea fricoasa. Ce s-a intamplat cu cea de la inceput ?

  • Reply
    Evergreen
    26 September, 2014 at 4:58 am

    Intreaba-l pe el asta. Pare ca are toate raspunsurile.

  • Reply
    abc
    25 September, 2014 at 10:15 pm

    Asa e, acolo, in iluzii este foarte rau …

    In curand nici nu vom fi existat unul pentru celălalt … (?)

    De ce ? :(

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.