Ceea ce raneste ramane viu in mine si mi-as dori sa adorm si sa ma trezesc goala, dar nu pot, cand eu ma mutilez cu tot felul de amintiri, cand eu ma ciopartesc, ma uit, ma pierd.
Regret profund ca nu sunt in stare sa-mi amintesc lucruri mai putin dureroase, cum ar fi “unde imi sunt cheile?”
Cuvinte ca acestea mi-au furat inocenta, persoane ca A. si-au batut joc de naivitatea mea, eu, credula si visatoare m-am oferit si m-am pierdut… si cel mai deprimant e ca nu ma regasesc deloc in lumea asta!
Dar cine stie ? Poate intr-o alta viata… poate chiar o sa simt linistea…
Si totusi, dupa atata timp… iti pot povesti totul cu lux de amanunte, asta si alte o mie de faze care dor, care ma transforma intr-o bestie (si nu ma pot mandri cu o memorie de elefant ).
De ce?
De ce nu-mi amintesc ziua in care am mers acolo cu el? De ce nu-mi amintesc mesajul de ieri? Nu am spatiu suficient? Tot ce tine de “acum” e cumva memoria mea volatila?
Ma scot din priza si gata?
Si gata…
TU CHIAR NU VEZI CA MOR?
Evergreen
1 Comment
fluturele
31 October, 2005 at 9:47 amfluturii iti vor zambi mereu… din inima…