Orbilor și surzilor…

Din categoria Roscata suparata si dezamagita – o mai veche ciornă

Vă dedic cu dor nebun și angoase-n plex aceste cuvinte!

M-ați uitat în ungherele voastre!
M-ați uitat pentru că nu am corespuns pretențiilor voastre pentru că nu ați avut răbdare să mă descoperiți pentru că ați dat cu piciorul universului meu.

Orbilor și surzilor, oricât am încercat să mă explic, mi-ați banat existența. M-ați scos în afara cercului și m-ați lăsat să atârn după voi. Pentru că voi, acolo în cerc, erați frumoși și deștepți. Și eu vă iubeam, orbilor, în modul meu stupid sau disperat, eu vă iubeam.

Surzilor, vă recitam din mine, vă chemam și vă imploram să-mi fiți aproape sau să-mi permiteți să vă fiu aproape. Dar voi m-ați ignorat pur și simplu. Mi-ați întors spatele și m-ați verificat cu văzut conform setului de valori și principii. Din asta sunt eu concepută? Din valori, idei și principii? Sau sunt suflet, trup și minte?

N-ați știut să mă aveți. N-ați vrut să vă luați vălul de pe ochi. N-ați avut chef să luptați cu mine, să deschideți ferestrele, să căutați în beznă.

Orbilor și surzilor, am suferit cumplit!
Nu mi-a șters nimeni lacrimile și nu ați știut niciunul ce înseamnă să nu dormi sau să suferi și în somn. Mă vindec de voi, deși mi-e dor uneori. De mirosul vostru, de zâmbetul vostru, de inimile voastre. Mi-e dor pentru că eu nu am fost învățată să șterg oamenii cu buretele și nici să-i etichetez conform unui formular. Mi-e dor, deși știu că voi nu-mi puteți aduce decât tristețe…

Asta scriam eu în data de 27 februarie. Urlam de mă ustura fierea. Strigam de mă usturau corzile. Gesticulam până cădeam lată. Nu i-am dat publică atunci pentru că mă durea enorm. Îi dau acum când a rămas doar un șuierat în timpan… și-o groază de amintiri ce pâlpâie uneori. Ei nu au nevoie de iertarea mea, dar eu am nevoie să le-o dau. Măcar de dragul echilibrului universal. Într-o lună m-am ridicat. Stau în două. Cuminte pășesc pe prima treaptă. Roșcata asta râde mult și tare și se iubește.

Ahm, am învățat să șterg. Nu ce a fost frumos, ci existența lor în prezent. Și când apăs butonul delete mă simt bine. Nu mă simt puternică, nu îmi mângâi ego-ul, ci mă simt pur și simplu bine. Și oricum, e bine să se mai cearnă listele… din vreme-n vreme.

A înverzit salcia. E aici! Șade pe umărul meu drept și-mi șoptește să urc la etajul 17, să beau un vin, să privesc apusul, să ronțăi tortilla și să-mi fie bine.

HugsLovePeace
>.<