Ploua infernal și eu mă udam ca dracu

Un tinerel pe la fro 20 de ani se ridică de pe scaun în 123 și se așează lângă mine. Mă înghiontește în umărul stâng, dau casca jos și mă întreabă cumva cu chipul schimonosit a amintire.

– te știu de undeva, de unde te știu? ai o colegă Gabi…?

Eu îl priveam printr-o lentilă aburită, rumenă în obraji (ah, bun îi vinul fiert!) surprinsă total de abordare. Dădeam gingaș din cap cu privirea de miel speriat, a negație.

– ești actriță? ai fost în la scena acum 3 săptămâni… de unde te știu?

Eu aproape mută de uimire îi bâigui că sunt în domeniu, dar la regie de film, la unatc. Că nu joc în filme. Că se poate să mă fi văzut (de fapt) la vreun coleg în vreun film, dar nu-s profestionistă. Sunt studentă.

– eu vreau să mă fac actor. și vreau să mă promoveze cineva. ai o carte de vizită? caut pe cineva să mă promoveze.

Nu am, de unde dracu să am? îmi zic în gând. Cu aceeași privire de mamă blândă îi spun că nu am. L-am descumpănit pe săracul tânăr, dar jur că așa m-a blocat că apoi mi-a părut rău că nu i-am dat măcar o adresă de mail. A coborât tristuț, iar eu două stații a trebuit să suport ochii curioși ai celor care au ascultat conversația, dar să și zâmbesc în sinea mea. Normal că m-am întrebat dacă într-adevăr m-a recunoscut de undeva, ce amuzant ar fi.

Mi-a plăcut determinarea lui, în schimb. Și curajul de a mă aborda și a vorbi sincer despre el. Și lipsa de ridicol cu care suntem noi înzestrați. Astfel de oameni merită aplaudați pentru ceea ce sunt. Nebuni și frumoși.

Și eu caut, dar caut altceva.

HugsLovePeace
>.<