Stiu cum e să fie atat de negru, să te trezești și să te culci înfuriat că cineva îți face rău, să crezi că miezul durerii tale e în exteriorul tău și să vrei să dispară. Știu cum e să lovești fundul pamantului si sa nu poti sa respiri. Sa traiesti o furie incontrolabila si sa crezi cu tarie ca vina apartine altcuiva.
Dar mai stiu ca urmeaza sa afli ca orice dusman invizibil caruia ii pui tu diagnostice sau etichete nu are nicio legatura cu depresia ta. Orice om te poate enerva, dar niciun om nu te poate distruge. Sau cel putin, nu ar trebui sa poata si sa aiba aceasta putere.
În primul rând, să crezi că toată viața ta este distrusă de un SINGUR OM și că doar din cauza lui tu ești în acest moment în noroi emotional, e ceva nefiresc. Să dai atâta putere unui om să îti controleze gandurile si emotiile zi de zi, să nu poti respira fara sa te doara. E ceva în neregulă. Si STIU asta pentru că am fost fix în locul ăsta și am crezut că toată nefericirea și furia mea sunt legate fix de acea ființă. Am aflat mai târziu că oamenii te pot rani, dar nu iti pot curma existenta, că de fapt, era despre mine si mecanismele mele de supravietuire care dadeau eroare.
In al doilea, să mergi la terapie ca sa ti se dea dreptate si sa vorbesti despre ceilalti, iar e ceva in neregula. Imi amintesc o sesiune de psihanaliza unde spuneam cu foc si pasiune despre cineva care imi facea si imi dregea si eu eram o sfanta Filofteia si sufeream. Si omul ala mi-a zis ca poate raul vine de la mine. DE LA MINE. Am zacut toata ziua bocind, caci CUM SA VINA DE LA MINE? Da. Imi faceam rau pentru ca imi alimentam o furie inutila si o indreptam catre altcineva, in loc sa stau cu ea sa inteleg de unde vine. Era a mea. Mi-au trebuit ani sa o inteleg.
Si nu in ultimul rand, cand inveti sa pui limite, cand cresti, cand devii mai bine cu tine, atunci toti cei care te placeau inainte, instabil, vulnerabil, speriat, te vor contesta. Iti vor gasi nod in papura, caci e dificil sa accepte ca cineva creste. De cativa ani incoace se imputineaza prietenii vechi si apar oameni noi, pregatiti sa imbratiseze si sa respecte limitele. Ii respect si le multumesc ca-mi sunt alaturi.
Ultimii doi ani au fost brutali. Au venit la pachet cu o multime de etape, transformari si lectii uriase. Pe unele le-am descoperit, pe altele inca nu. Am trait anumite circumstante care m-au coplesit. Stiu ca unii ma vad un monstru si stiu ca sunt blocati in razboiul asta cu mine si au tot acest drept, sa fie furiosi, sa aiba drumul descoperirii. Dar asta nu inseamna ca nu ma raneste. Ca nu ma doare. Ca nu ma intristeaza.
Ultimele luni au fost un roller coaster. Am avut o perioada de putere si bucurie, care s-au prabusit intr-o mare de confuzie si tristete. Si desi ma doare cumplit, sunt sigura ca exista o lumina pe undeva care o sa ma ghideze pana descopar urmatoarea mea lectie.
Cumva, ar fi usor ca viata sa fie despre un antagonist pe care-l extirpam din viata noastra si de a doua zi devine totul senin. Dar viata e parsiva, mintea noastra e un puzzle incarligat cu piese ascunse in trecut, in mamele si tatii nostri, in peretii copilariei noastre. Asa ca nimic nu e usor. Dar orice rock bottom inseamna ca urmatorul pas e in sus.
Cu bine,
No Comments