Aveam vreo douăzeci de ani și pe fondul unei vieți perfecte, am început să fac atacuri de panică. Nu că era un subiect tabu, dar nu știam ce sunt, de unde apar și dacă se tratează. E clar ca am crezut că mor și mai apoi că-s nebună de închis la nebuni și cu asta basta. Nu-mi amintesc clar traseul, dar am ajuns la un psihiatru care mi-a dat Xanax și ulterior și la terapie.
Ei bine, nu știam ce e terapia. Eram oricum varză și needucată în zona asta, eram speriată și mă simțeam abandonată de univers. Și când am început eu toată treaba asta, mi-am zis eu mie: mamă Roxano, lucrezi acum și te chinui și vine așa o dimineață perfectă când te ridici din pat VINDECATĂ. Deci, du-te în iad, stai acolo, sufocă-te, plângi și dă-te cu fundul de pământ, urlă, suferă, că și când se termină astea, vei pluti și nimic nu te va mai durea. Aolicăăăă, dar nu vine el viitorul ăla perfect rotund si cald si dulce?
Băi, nu știu dacă și vouă vi s-a întâmplat, dar au trecut niște mulți ani și liniștea aia din filme n-a venit. A venit liniștea, dar nu în sensul ăla imaginat de mine, gen, eu o zeiță neatinsă de suferință, care se prinde imediat când oamenii vor să o tragă-n piept, care zboară, nu calcă și care iubește tot și pe toată lumea și întoarce și celălalt obraz.
SUNT ORICE, MAI PUȚIN O ZEITATE IMUNĂ LA SUFERINȚĂ
*găsită uitată în drafturi
No Comments