Cu scârțâit greoi, cu scrijelituri de pietriș, cu rugină purtată de vânt, cu strigăt de jale, cu vuiet de mare, cu aripi de fluture frânte de-o talpă neatentă, cu totul.
Se închid cuferele amintirilor, acele pete de culoare care vibrau în suflet. S-au prăfuit atât de tare, încât nu le mai pot desluși. Sunt doar fantome care dispar atunci când aprind felinarele.
Se închid și rănile. Una câte una, că timpul presară peste toate prafuri magice de vindecare. Tresare timpul când dau cu clepsidra de pământ și mă privește din ungherul lui. Zâmbește, cu zâmbetul lui bătrân și înțelept, zâmbește când mă vede cum disper. Cum îmi număr firele albe, ridurile, florile ofilite în glastră. Cum mă învârt rătăcită-n propria poveste. Cum te caut în beznă. Zâmbește pentru că el știe că totul are final și că orice aș face nu-l pot evita.
Mă întreb de ce nu putem trăi frumos pur și simplu? Cu toții? De ce este atât de greu? De ce depindem de alții și de ce alții depinde de noi? De ce nu ne eliberăm să trăim pur și simplu? De ce complicăm cu teorii și cuvinte când totul este atât de simplu… este atât de pregnant în noi? De ce trebuie să ne punem piedici? De ce nu ne putem îmbrățișa când avem chef, de ce nu putem săruta omul după care tânjim, de ce nu putem suna pe cel a cărui absență ne frânge, de ce nu putem respira fără să avem atâtea lațuri de beregată?
De ce oamenii se uită și se urâțesc? De ce se ceartă? De ce se despart? Și dacă se despart, de ce se urăsc? De ce nu pot să se iubească fără să fie împreună? Așa, fără sentimentul de posesivitate, fără nevoia de a-l ține și de a-l avea, fără nevoia de a-i demonstra că poate și singur. Normal că poate, a putut și înainte.
Și nu e vorba de ce poți sau nu poți, ci de a vrea pur și simplu. Așa că pentru mine nu există nupotrăifărătine, ci nu vreau să trăiesc fără tine! Nu există nu pot, ci nu-mi doresc…
Azi când te-am văzut am vrut să te iau în brațe. Să te strâng tare de tot. Să te pup. Pentru că mi-era al naibii de dor de tine! Și pentru că-s lașă și pentru că nu am vrut să mă crezi slabă de înger, m-am prefăcut că nu-mi pasă. Dar tu mă știi. Mi-a păsat și-mi pasă al naibii de tare! Îmi pasă de fiecare om pe care l-am lăsat în urmă și de fiecare om cu care mi se încrucișează drumurile. Oricât mă mint că nu-mi, îmi!
Vreau doar să trăiesc frumos cu oamenii. Și să mor dacă știu cum se face asta!
Așa că aș avea nevoie de niște ajutor. Ca să fac primul pas.
HugsLovePeace
>.<
3 Comments
Oasis
21 January, 2011 at 10:52 pmFiindca ai crescut mare. Abilitatea de a ne purta natural dispare odata cu copilaria :)
INTJ
21 January, 2011 at 2:07 pmdaca faceai ce-ai vrut sa faci, fara sa-ti pese de altii, ce pierdeai? selfesteem-ul? nu, ba’ din contra iti crestea fiindca realizai ca ai reusit sa trece de inca un rand de gratii. si in afara de asta … wouldn’t it have felt soooo good?
eu am spus cu ani in urma “te iubesc” desi stiam ca, facand asta, imi tai creanga de sub picioare … am “platit” si “platesc” continuu de atunci … dar nu regret! it’s all about choice and knowing what matters most for you …
Elza
21 January, 2011 at 9:17 am:) ce-ar fi sa te ajuti facand tu primul pas… fara sa-ti pese care vor fi consecintele…?