Sunt Evergreen… şi de mai bine de un an…

N-am crezut vreodată c-am să scap de trecut. El care revenea poftit sau nepoftit, în diverse forme: amintiri, miresme, persoane, cuvinte aruncate în colţuri. Şi îmi smulgeam pîntecele în strigături afurisite. El care mă mutila jubilînd, care mă făcea să scîncesc asemeni unui copil abandonat. Un trecut pe care-l îmbrăţişam cu dor şi pe care-l împingeam pe geam afară îndată ce apucam să-mi despic fibrele.

N-am crezut vreodată c-am să scap de poveri. Că n-am să mă mai închid în spaţiul meu ca să dezbin şi să îmbin pînă iese. Pînă uit. Pînă vomit ce-a mai rămas, pînă avortez în durerile facerii ce se ţine cu ghearele de mine. Şi totuşi, în nebunia urii îmi adoram trecutul pe care-l înviam cu fiece ocazie. Nevoia retrăirii unor momente apuse şi durerea urmată de trăirea lor îmi împlineau existenţa.

Şi sufeream ca un cîine plouat, înfrigurat şi înfometat. Zilele treceau neobservate.

Sufeream şi de acolo aveam porniri. De obicei scoateam cuvinte care erau apreciate fără ca cel care le aprecia să ştie că pornesc dintr-o nefericire intensă. De aceea eram predispusă depresiei. De aceea eram numită instabilă. De aceea niciodată nu rîdeam cu totul. În mine erau înrădăcinate sentimente moarte, putrezite şi dezgropate în fiecare zi puţin cîte puţin. Eram neputincioasă în faţa fericirii care mă indispunea teribil. Pentru că dacă eram fericită nu mai puteam trăi intens. Pentru că pentru mine orice trăire extremă, intensă, semnificativă trebuia să fie de regret şi remuşcare şi durere şi urlet.

Şi procesul detoxifierii a fost lent. Am chelit şi-am pierdut părul care a fost iubit cîndva. Mi-au căzut unghiile, care au zgîriat pereţi. Mi-am pierdut dinţii cu care muşcam pasional şi buzele cu care am sărutat pătimaş. Mi-am pierdut şi palmele cu care am atins şi bucăţi din trup care mi-au fost atinse. Şi la final, în chinurile iadului mi-am pierdut inima, singura care ţinea în căsuţele sale viaţa.

Eram incapabilă să mă rup de ce-a fost. Eram incapabilă să mai sper că aş putea schimba ceva. Că aş putea învia vreun fel de retrăire prin nu ştiu ce miracol şi că lucrurile ar sta altfel. Azi realizez că ar fi stat exact la fel.

Iată-mă nouă! Şi trecutul este acolo, la un capăt de drum. Mă face să rîd. Nu am mai plîns de niciun dor de mai bine de un an şi … Sunt evergreen şi am scăpat de dependeţa de trecut. Nu mai evoc pe nimeni. Poate e tardiv. Poate ar fi trebuit să mă deştept mai devreme. Însă azi este importantă pentru mine şi atît.

Sufeream pentru şi din cauza unui trecut viu şi pregnant şi beam ca rusul ca să uit. Plîngeam pentru ce nu era, pentru ce-a fost, pentru ce nu va fi. Trăiam în altă dimensiune, în altă lume, în propriul meu bol cu pereţii din ce în ce mai groşi.

“Cehov spunea ca rusii isi adora trecutul, urasc prezentul si se tem de viitor.” Nikita Mihalkov

Recomand cu foarte mare drag:

Urechile pisicii Olga este o carte nepublicată încă.