Un fel de monolog

Însemnare preluată de pe un alt blog al meu… închis cu lacătul… înmormîntat. Pentru ca weblogul a murit nu pot să preiau ultima însemnare, dar timpul nu-i încă pierdut.

Monolog, partea I

Mă doare spatele de mor. Poate ar fi trebui să vizitez medicul pentru scolioza aia. Sau mai bine nu, pentru că l-aş fi pocnit drept în ochi. Pentru că la prima şi singura consultaţie la care am fost mi-a pipăit sînii. Eram tînără şi prostovană şi am amuţit cu o privire tembelă, iar el rîdea boşorogeşte (dac-o exista un asemenea rînjet).  Acum l-aş pocni în ochi, dar drept în ochi şi l-aş întreba care este legătura directă între coloana vertebrală şi sîni în stabilirea unui diagnostic?

Prietena mea a fost şi ea pipăită  de medicul ei arab, convertit la creştinism… un idiot incompetent, dar care îi ţinea viaţa în mîini. Aş fi putut să-i sar în gîţi, dar am tăcut cuminte. Aşa că nu mă mai miră imaginile din Kill Bill (Tarantino a cam dat pe lîngă cu filmul ăsta, părerea mea) cu tipa în comă violată de asistenţi, medici şi probabil şi oamenii de serviciu.

Divaghez.

Să mă aşez ca să-mi încep periplul prin viaţa mea monotonă, acum, dar interesantă cîndva. Nu stau să-mi plîng acum trecutul şi nici să mă lamentez ca o femeie bolnavă de lipsa iubirii, femeile acelea palide care se trezesc plîngînd după un anume el. Marile iubiri nu-s cele pentru şi după care să plîngi. Marile iubiri nu există! Ele apun, de obicei, după cîţiva ani cînd mie mi se lasă sînii şi el începe să caute cabinete pentru implanturi de păr. Poate sunt prea drastică. Poate marile iubiri chiar există, dar ochelarii mei de cal nu-mi permit luxul de le vedea şi diseca.

Fumez ţigări cu filtru normal şi nu din ăla alb şi prost. Le-am găsit la chioşcul non stop. Şi nici nu are mesaje suicidale pe el, nici poze. Pentru asta mă pot gudura, ca motanul meu obez.

Iar divaghez.

E monotonă viaţa, mai ales toamna cînd vin ploile şi nu-mi mai arde de cutreierat oraşul. Nu mai văd viaţa care se scurge prin venele oamenilor, nu mai văd cuplurile încă îndrăgostite şi nici pe cele aproape de destrămare, nu mai văd bătrînii copleşiţi de riduri şi elevii cocoşaţi de ghiozdane. Nu mai văd tipii cu verighetă care-mi zîmbesc de sub claviculele soţiilor, care flatează şi dezgustă în acelaşi timp.

A nu se înţelege că trăiesc prin ei ci doar îmi savurez viaţa la un alt nivel…

Spatele încă mă doare.

Cînd eram puştoaică voiam o mare iubire. Idealizată la nivel de 17 ani, stupidă şi plină de citate siropoase adunate de prin cărţi. De fapt, era mai uşor atunci şi cu nevrozele şi cu depresiile. La 17 ani nu prea poţi să fii o femeie paranoică, nici măcar nu poţi fi femeie… eu, cel puţin, nu eram femeie. Atunci contau micile detalii, dacă m-a sărutat cu ochii închişi, dacă şi-a dat banii de pachet pentru o floare, dacă şi-a împărţit ultima ţigară cu mine, dacă îmi lua apărarea în faţa prietenilor mitocani… dacă apărea şi cu o poezie idioată (copiată cu neruşinare de pe undeva) eram toată a lui…

Acum detaliile au murit pentru că a murit din idealism. Cine mai crede în Făt-Frumos? care deja ni se pare hidos şi hilar, cine mai crede în nemurirea sufletelor şi drept de viaţă şi de moarte? Acum cine mai iubeşte sau mai bine zis cine mai ştie cum să iubească?

Ne ghidăm după cărţi gen 10 paşi cum să-l faci să te adore, 10 paşi spre fericire, legile seducţiei, reviste scrise de femei frustrate care dau sfaturi despre modul tău de a iubi… cînd fiecare are propriul mod de a iubi…

Oare bunica mea de 80 de ani a folosit vreun tertip ca să-l cucerească pe bunicul şi să-l ţină lîngă fusta ei vreo 50 de ani?

Mă îndoiesc!

Şi totuşi… dacă există marile iubiri care mai e rolul curtezanelor în poveşti?