Vă rog să mă scuzați, dar pentru mine treaba cu fericirea-n viață e un rahat îmbrăcat în poleială roz

Eram cu un tip. Și era noapte. Și cum stăteam eu cu capul pe pieptul lui, ca-n filmele pline de clișee, din străfundul profunzimii minții mele îl întreb dacă e fericit. Băi, cea mai proastă replică/întrebare pe care o poți adresa cuiva. Ești fericit? Bla bla bla. Nu mai știu ce mi-a zis pentru că o bună perioadă m-am întrebat ce mama dracului am de întreb așa ceva. Nu mai știu ce am răspuns, probabil că eu nu sunt fericită, dacă fericirea este conceptul ăsta de mi-l explică toți în motivaționalele lor bășite.

De când mă știu oamenii mi-au spus cum ar trebui să fiu, fac, exist și de multe ori am auzit acest termen. Fericirea e o utopie indusă de niște tâmpiți. E limitată și inutilă pe termen lung. Dacă nu ești fericit, ești degeaba. Penis. Cum definești fericirea? Ce e ea? De unde vine? Și de ce oamenii triști nu pot fi fericiți? De ce se anulează asta?

Eu sunt un om trist. Așa sunt eu în viață. Așa am fost născută și asta e în genele mele. Dar sunt momente când sunt bine și zic că sunt fericită, poate confund senzațiile sau termenii. Mă rog, am simțit chestii din astea care te fac să plutești și am zis că asta e fericirea. Dar alți oameni au zis să iau romparchin sau ketamină și că atunci o să cunosc cu adevărat. Cred că nimeni nu știe de fapt, dar suntem cu toții niște pedanți. Eu cred că am trăit chestia asta, fericirea când m-am îndrăgostit, ceea ce coincide cu câteva zile înainte de o depresie cruntă.

Mă enervează că trebuie mereu să mă manifest într-un fel anume ca să fiu parte integrată într-o societate. Dar nu vreau să fiu așa. Nu vreau să fiu pe placul oamenilor și nu vreau să simt nevoia să fiu plăcută. Vreau să mă doară la bască.

Cumva, ca să nu ne sinucidem toți în masă, ne-au indus că viața este o călătorie în care tu înveți să găsești fericirea. Și de aia nu-ți pui ștreangul de gât că vei afla răspunsurile, vei găsi menirea, te vei  întâlni cu niște chestii spectaculoase și toată mizeria înghițită toată viața ta tristă o să merite. Ba, mai mult, viața e însăși fericire pentru că miracol, pentru că unicitate, pentru că moarte.

De fapt, tot ce facem în viață are legătură cu faptul că murim. Și no one will give a single fuck.

Am înțeles lumea. Nimeni nu știe, de fapt, nimic. Am înțeles de ce taică-miu a făcut căcaturile pe care le-a făcut și de ce maică-mea a orbecăit ca oarba. Habar nu aveau ce fac, unde sunt și încotro se duc. S-au trezit că au bifat familia și copiii și casa și joburile și după asta a început rătăcirea. Am înțeles că pentru mine erau super eroii care știau toate răspunsurile vieții, că ei erau niște genii care mă vor ocroti pentru totdeauna, că ei sunt cei care știu, mă. Nu au știut nimic. Iar tot ce știu eu se bazează pe niște iluzii. Tocmai de aia nu am încredere să fac niciun pas, pentru că știu că nu știu și că mă duc spre niciun sens.

Am înțeles că nu trebuie să mă mai chinui să fac nimic.

Toată lumea e la fel ca mine, doar că unii recunosc, alții nu sunt conștienți și alții fac chestii mai utile decât mine, decât să scrie pe blog sau să stea cu ochii fixați pe cer. Unii se distrează, fac sex cu necunoscuți, fac filme sau scriu cărți. Lucrează ca să ajung cineva în viață sau caută fericirea. Eu nu fac nimic. Eu stau ca tuta-n umbră și mă uit la viața care pare că dansează beată pe un ring bătrân. Mă enervează că e proastă și ridicolă și dansează pe lângă ritm. Mereu mi-am dorit să știu să dansez bine. Și să fiu o femeie frumoasă, delicată, feminină, slabă, sexy. Penis. Sunt o bădărancă, lipsită de delicatețe și sex appeal, dansez de zici că am scăpat din închisoare… și nici măcar nu-s foarte deșteaptă sau talentată. Deci un fel de om mediocru. Dar ce e rău în asta? Ce e rău să nu ai nicio așteptare, să nu vrei nimic? Să exiști. Să fii independent de orice căcat pe care cineva ți l-a pus în fișa postului de existență pe pământ.

Fericirea, căcatul ăsta ambalat în poleială roz, e o aberație. Filmele, reclamele, unele melodii, poezii, romane încearcă să ne spele pe creier și să ne determine să fim orbi și încăpățânați în căutarea acestei chestii despre care nu știm mare lucru. Poate e o casă pe pământ, un soț și trei copii. Poate o călătorie în jurul lumii de una singură. Poate e cocaină. Fericirea nu e la fel pentru toată lumea și nici n-ar trebui să fie.

Iar dacă toată lumea încearcă să mă învețe să fiu fericită, eu spun lumii așa: bă, eu am pornit în căutarea tristeții. Ba, am să fac din viața asta un șir lung de tristeți care mă vor duce în același loc la final: în bezna morții. Deci argumentele cu o viață avem și trebuie să bifăm, să fim fericiți, să creștem, să găsim iubirea, să bla bla bla… mă lasă rece.

Eu aș vrea un ficat rezistent și toleranță la alcool.
Aș vrea energie mai multă să pot să nu fac nimic mai mult timp.
Să arunc la gunoi toate dorințele rostite vreodată și să fiu.

Foto