Când ești mic și simți că nu te potrivești cu nimic din jurul tău ai impresia că o să fie totul bine când o să crești mare și-o să fii liber. Ce nu știi tu în capul tău mic și-n mintea ta plină de iluzii e că o să crești mare și nu numai că te simți nepotrivit, dar odată cu asta se mai nasc în tine niște sentimente de-ți vine se te muți în Nepal să crești o capră.
Doar că tu, adult fiind, cu zeci de ore de terapie la catastif, știi deja că nici Nepal nu mai e o soluție. Că ai îndesat în niște saci interiori muuuulte angoase și anxietăți și că deși îi vrei pierduți la aeroport nici de-ai dracu’ nu se lasă. Și așa ai rămas și fără iluzia că o să fie bine când o să crești mare și fără Nepal.
Și ți se cere să trăiești. Ți se aduce aminte în fiecare zi că viața merită trăită, e frumoasă. Și te simți al dracului de prost să știi că pentru tine, din perspectiva altuia, viața a fost foarte darnică, dar din perspectiva ta viața este și te chinui să fii și tu cu ea, că deh, ai tot ce îți trebuie și e penibil să suferi de traume existențiale la 30 de ani.
Problema cu 30 de ani e că nu mai ai la ce să mai speri. Te prinzi cumva că să arunci în viitor speranțele că o să treacă, n-o să mai doară, o să te rezolvi, n-o să mai simți chinul ăla intravenos e o prostie. Adică nu mai speri că la 45 o să alergi pe o alee de flori de primăvară vindecat de o boală incurabilă prin miracolul dezvoltării personale. Sau că la 55 o să fii atât de liber în cap încât o să pornești într-o călătorie în Asia, deși încă nu ai terminat creditul la casă. Că la 65 o să ai timp să citești tot ce nu apuci acum, că vinzi tot și-ți iei o colibă în Grecia unde să te retragi să contempli viața. Și că la 75…
Așa că nu mai am vise de zi. Nu mă mai imaginez peste un an sau doi sau trei. Aș vrea, dar nu mai am forță. Pentru că nu voi reuși niciodată să mă văd complet. În toate aspectele, cu toate hibele și bubele.
e marți și nu se leagă nimic
scap printre degete frânturi de vise
sau coșmaruri
nu dorm.
No Comments