winter madness

Iarna asta ne-a îngropat pe toţi. E irespirabilă. Troienele gri ne îngreunează paşii, degetele ne îngheaţă zgribulite-n mănuşile groase, nasul adulmecă greoi viaţa. Parcă ar ninge cu fulgi roşii. O nuanţă sîngerie şi tristă s-a aşezat pe pleoapele noastre.

Ne simţim sufocaţi. Claustrofobi într-o lume umplută pînă la refuz. Greutatea cu care facem paşii ne stinghereşte, ba ne insultă supremaţia. Nu ne putem bate cu natura. N-are nevoie nici de ajutor. Se desfăşoară pe scenă. Ea ştie mai bine cînd şi cum să înflorească-n zîmbete.

Noi. Numai. Noi.

Am pierdut frumuseţea albului.

Cînt obsesiv printre flori a alexandrinei hristov. şi te cat. în mine. în amintire. în propriile-mi gesturi. în oglindă.

Nu m-am mai privit demult în oglindă. Se pare că e perioada în care îmi văd numai defectele. Şi le curăţ. Aplic măşti şi creme să ascund imperfecţiune feţei. Citesc despre cum să le tratez. Dar ce mă fac cu imperfecţiunile sufletului? Nu scrie nicăieri cum să le curăţ, purific, hidratez. Ele rămîn.

Iarna asta nu am chicat deloc. Am alunecat, dar nu am căzut. Mi-am înfipt tot orgoliul în două picioare îndîrjite. Am străbătut singură nămeţii, pîlcurile de gheaţă, cerul înfumurat. Şi da, încă mi-e frig pe partea ta.

Se termină şi nebunia asta. Toate încep şi se sfîrşesc: o viaţă, un film, o carte.

Aş vrea să te pot scoate din mintea mea. Ca dintr-un joc în urma unei numărători. Ini mini maini mo… ai ieşit! Şi să-mi amintesc tot fără existenţa ta. Şi chiar de-aş putea frigul ar fi persistent. Şi tot nu aş fi liberă de tine. Şi-atunci? Atunci bănuiesc că am să te caut atunci cînd mă voi fi rătăcit de tot.