Degeaba stă soarele pe cer dacă mie mi-e frig

Cad frunzele. Nu mai sunt verzi. E răcoare noaptea. Și cald de mori ziua. Azi am avut cracii goi. Fapte diverse din viața care curge iute. Au trecut repede lunile astea. Parcă ieri plângeam cu strigături, ușor amețită, ușor emoționată la final de an doi. A trecut repede vara asta, când am simțit să mă lăfăi în ea, s-a cărat. Trec prea repede clipele, jur! Și sesizez asta abia după.

Am avut o zi ciudată de pe urma căreia am rămas c-o senzație de anxietate. O zi în care nu s-a întâmplat nimic concret, dar în care m-am simțit departe de locul în care mă simțeam confortabil. Și încă mă chinui să scap de starea asta și tocmai de aia încerc terapia prin scris.

Au început schimbările și asta e bine.

Oamenii care provin din familii destrămate rămân cu sechele. Se împart în două categorii: cei care fug de ideea de familie și care nu cred în căsătorie și cei care își doresc să aibă ce n-au avut. Mecanism simplu și logic într-o oarecare măsură. Singurul defect este că aceste atitudini sunt extreme, probabil dintr-o disperare acută.

Fac parte din categoria care nu crede și îi admir pe cei care cred. Undeva în sinea mea mi-ar plăcea să cred cu naivitate că doi oameni sunt capabili să se iubească veșnic. Și mi-ar plăcea să cred că o să am curajul de a mă lega de cineva, de a face copii și de a purta o rochie albă, conform tradițiilor.

Respect și admir cuplurile din jurul meu. Cunosc câteva care au rezistat în timp și care nu se rușinează să fie fericite. Cuplurile care nu au frici și care au curajul să se implice fără a tânji la nimic altceva. Ăia doi oameni care merg cu flow-ul și care știu că e mai bine așa decât altfel.

Încerc să schimb macazul și să fac parte din categoria care preferă să nu aibă o părere și care se lasă în mâna destinului. Care nu are un scop precis în ceea ce privește viitorul în doi, dar care nu evită acest fapt.

Aceasta terapie este de fapt un haos pentru că mintea mea nu încetează să nască tot felul de gânduri. Rațiunea a preluat controlul și încearcă să-mi subjuge ființa. Suntem atât de mulți, noi, în sinea noastră… Mă simt uneori ciudat în compania mea. Pentru că am senzația că habar nu am cine sunt. Ce vreau. De ce. Unde. În ce fel. Iar uneori mă simt perfect. Altfel nu s-ar fi putut.

Aș vrea să pot să mă golesc de tot ce am trăit, citit, văzut, auzit și s-o iau de la capăt. Să trăiesc vidul.

HugsLovePeace
>.<

Foto