Despre cum mi-o tot iau peste bot și tot perseverez în asta

 

Să zicem că am cunoscut pe cineva cu care am zis că mut cel puțin doi munți, deși ar trebui să țin minte să nu mai ies cu tipi care mă ”agață” prin blog pentru că ei rezonează cu o parte depresivă și fucked up a mea. Mă rog. A început bine și s-a terminat prost. Ne-am dat-o în cap reciproc, n-am ce zice. Doar că eu sunt un om destul de sensibil și mi se pare că am încasat multe și nemeritate mizerii. Am zis că așa e-n viață, dacă ești prost și slab, atragi genul ăsta de oameni care să ți-o dea. Bun. Apoi am zis că fuck it, să lăsăm timpul să-și pună amprenta, apoi am zis fuck it din nou, să rămânem amici, apoi am zis fuck it de tot.

Oamenii din jur care m-au văzut și bocită și tristă, mi-au repetat aproape obsesiv s-o las baltă că nu merită, că e fals, că e egoist, că bla bla. Până și la terapie am dezbătut tema asta până am albit și-am concluzionat că nu merită. Am zis că ce știu ei, că eu știu mai bine, că în mine dictează cineva care spune că oamenii sunt de treabă și că dacă am simțit lucruri speciale, nu are cum să se dovedească la final ca toți ceilalți. Pentru că sunt o încăpățânată ilogică atunci când mă îndrăgostesc, pentru că în loc să sufoc idealista, o tot resuscitez când mi se pare că apare câte un cavaler, pentru că trag un voal peste ochi și zic că e bine.

Numai că nu e așa.

Vine un moment în viata cand eu ma incapatanez sa cred ca cineva e in continuare de treaba, desi mi-a facut mizerii, iar acel cineva parca se incapataneaza sa-mi demonstreze ca e un idiot! Sfinte Sisoe! Nu stiu daca e pt ca nu suport gandul ca m-am inselat cu privire la cineva sau sunt retarda.

Nu știu dacă mă dezamăgește omul în sine sau faptul că n-a contat nimic pentru el. Dacă sunt nervoasă pe mine pentru că am ajuns în punctul ăsta (din nou) sau pe el pentru că am crezut că este mai capabil. Nu știu dacă meritam neapărat sau dacă în sfârșit am învățat o lecție sau pur și simplu era un alt moment prielnic al vieții ca cineva să-mi dea o smetie peste valorile și credințele mele. Nu știu dacă mă doare pentru că m-a tot făcut mincinoasă ori pentru că mi-a pus la îndoială cuvântul și adevărul sau pentru că sunt o cretină și-mi pasă, când n-ar trebui să dau doi scuipați pe opinia cuiva care din start a dat chix cu mine.

E trist să ai senzația că ai cunoscut un om cu care poți crește și ajungi la final să realizezi că ți-ar fi retezat sistematic orice zvâc de a zbura.

Știu că după ce trece furia, după ce alerg șapte ture de parc și după ce mai trec două dimineți, se eliberează sistemul, dispare atașamentul și odată cu el și dezamăgirea. Știu că peste două săptămâni voi fi uitat despre asta pentru că viața mea are talentul să mă ia pe sus destul de des. Mai știu că acest om o să dispară din peisaj, că nu o să ne mai întâlnit prea curând, că nu o să mai tresar la gândul că ar fi putut fi ceva frumos (o minciună care răsare uneori în creier), că o să rămân cu concluzia că am dat de un laș și că eu am fost o fraieră. Dar mai știu că a lăsat o urmă-n mine. Oricât de mică și ascunsă, o să port încă una acolo-n unghere…

Case closed.