despre decizii

Mă gândesc de multă vreme la asta şi nu am ştiut niciodată cum s-o scriu. Adică aş putea da miliarde de exemple din viaţa mea, dar de cele mai multe ori prefer să spun lucrurile în dodii.

Nu am înţeles niciodată de ce o decizie care presupune implicarea a doi oameni este luată (de obicei) de unul dintre ei?

Şi o sa iau cel mai simplu lucru: o despărţire. Vine iubirea (care poate fi de la prieten la rudă la iubit) şi îţi zice că nu mai poate şi se gată lucrurile. Accepţi şi iei viaţa de jugulară. Bei nişte beri. Din alea de după. Nu ai cum să fii împăcat că nu e a ta şi oricât ai rumega-o, până devine parte din tine, mai durează. Dar tu vrei să-i urli că nu e vrei asta că pana ta… what a fuck i a io?  Şi, o poţi obliga să stea? Nu!

Unii numesc asta bad timming. Eu nu am niciun nume să-i dau că e un rahat pe băţ. Şi da, vine din viaţă şi ştiu că la un moment dat intră şi acceptarea asta în reflex.

Eu mi-s om revoltat aşa că la mine mai durează şi totuşi ca toată lumea accept şi plec capul. În mine e furtună, pe chip aşez un zâmbet palid. Probabil îmi tremură buza de jos şi-mi tremură mâinile. Sper să nu se vadă genunchii pe sub masă. Ochii devin întunecaţi. Am impresia că pierd fărâma de lumină, nu?

Atunci când pierzi ai impresia că rămâne bezna, însă ajungi la un moment dat să realizezi că scânteia nu se stinge niciodată.

E aşa sau cum e?

>.<