Sunt intinsa in santul vietii mele si incep sa cred ca pot sa ma ridic. Cum am ajuns aici? Permite-mi sa adaug niste context, in timp ce dau drumul la playlistul pe care am bocit in ultima vreme, denumit onest: depresie.
Ma racaie de mai multa vreme aceasta dezintegrare pozitiva (teorie lansata de Kazimir Dabrowsky). Stiam ca vine si nu numai ca am chemat-o, dar am zis, fie. O s-o iau in piept si pe asta. O sa pot. Nu prea am putut, dar hei, e bine ca sunt inca aici.
Am terminat cartea 1984 a lui George Orwell, care a doborat si ultima urma de speranta din mine. Apoi m-am apucat simultan de Cand corpul spune nu – Gabor Mate si de Ghidul Familiei Imperfecte – Nedra Glover Tawwab. Si imediat cum am terminat cand Corpul spune nu am inceput sa plonjez adanc in cartea care a reusit sa-mi puna capac, Copiii adulti ai parintilor imaturi emotionali – Lindsay C. Gibson.
Si iata-ma! Dupa cateva saptamani de haos si cateva zile in care am simtit ca ma prabusesc continuu, in timp ce se prabusea totul in jurul meu: business, scoala, viata, sine-rol, decizii, prietenii, valori, credinte, parca incep sa ma ridic. A fost o lovitura extrem de brutala in care ratiunea imi spunea ca e temporar si o sa fie bine si partea emotionala ma tinea efectiv in catuse in bezna.
M-am simtit complet abandonata, singura si neiubita. Singura mea raza de lumina, de care m-am si agatat cu disperare, a fost fiul meu, Kazimir. In rest, am vorbit in gol si s-a dus totul intr-o bula. M-am simtit devastata. Construisem atat de multe relatii in care am fost mereu prezenta si in care am dat atat de multe si acum, in cumpana asta existentiala, in durerea asta profunda care m-a sufocat atat de tare, sa fiu singura? SINGURA? Nimeni sa nu fie atent, disponibil sau bun sa-mi ofere un minim de sprijin.
Am fost in soc. Mi s-a rupt fiinta in miliarde de bucatele. Nu am inteles ce mi se intampla si mai ales de ce. Ce am gresit? Unde am gresit? Ce pot sa fac sa schimb la mine? Si apoi un val de resentimente pentru toti oamenii pe care i-am crezut ai mei si din trecut si de acum si care au lipsit si lipsesc frecvent din viata mea.
Si in tot acest timp am cautat sa vorbesc. Sa spun. Nimeni n-a avut urechi sa auda. Mai mult, cred ca ce m-a uimit si mai mult este ca de fiecare data cand am decis sa spun cuiva prin ce trec nu am primit compasiune, am primit doar – si eu trec prin asta. Ceea ce pe de-o parte ajunge sa ma linisteasca, ca nu sunt chiar nebuna, dar pe de alta, am nevoie de putin timp si de putina atentie, vreau sa fiu vazuta si eu atunci cand nu mai pot. Si in tot contextul asta m-am auzit scuzandu-ma ca poate e de la vreme si de la razboi, fiind rusinata ca ma simt asa.
Si POC! Aici a inceput sa explodeze totul in galaxia mea interioara. Citind in continuare am descoperit despre mine niste sisteme de supravietuire cu care nu mai pot azi. Dupa atatia ani de terapie si atatea carti citite si atatea discutii n-am crezut ca mai ajung la un hop existential. Dar 40 a venit diferit. Si am si pus mult peste. Pentru ca simteam ca ma racaie. Si as vrea sa traiesc in pace cu mine. Si cine stie, poate se umple paharul ala gol de iubire. Si reusesc sa nu mai caut in oameni ce n-am primit copil fiind.
E clar ca se vor schimba multe lucruri. Am realizat ca nu pot schimba oamenii din jurul meu si daca decid sa pastrez relatiile, atunci va trebui sa schimb ceva la mine. Si o sa schimb nevoia de a fi mereu acolo, prezenta, vigilenta la nevoile altora pentru a primi putina iubire si atentie inapoi. Sunt mai mult de atat, mai mult decat gesturile si atentia mea. Sunt un om care are nevoie de reciprocitate. Si de conexiune profunda.
Nu ca va indemn la dezintegrare pozitiva, caci uau, ce depresie functionala si durere aduce, insa pentru mine cartea asta a fost ca un sut in plexul solar. M-a ajutat sa inteleg mai bine ce caut, ce adult am devenit in contextul in care am crescut, ce este un sine-rol si cum am ajuns la el, de ce ma racaie si cum pot face sa fiu mai om.
O sa las pe scurt o analiza facuta cu claude despre sine rol si natura intrnalizanta:
Sine-rolul este o identitate autocreată — copilul îl cultivă ca mecanism de adaptare la părinții imaturi emoțional, iar părinții influențează direct dezvoltarea acestui sine-rol autocreat. Carti-bune
Pe scurt: în loc să-ți dezvolți un sine autentic, înveți să joci un rol care să facă față dinamicii familiale — „cel responsabil”, „cel invizibil”, „cel perfect”, „salvatorul”. Rolul te protejează, dar te și închide.
Internalizanții sunt foarte sensibili și receptivi, au emoții puternice, o nevoie profundă de conectare și instincte puternice de implicare autentică — dar se simt rușinați când au nevoie de ajutor, devin invizibili și ușor de neglijat, și duc greul emoțional într-o relație. Carti-bunePitic
Internalizarea devine un mecanism de supraviețuire: înveți că satisfacerea propriilor nevoi este egoism, că emoțiile nu sunt bune, că trebuie să le faci pe plac tuturor — și ajungi să-ți trăiești viața îndeplinindu-le dorințele celorlalți pentru a nu fi sufocat de vină.
Vindecarea nu înseamnă o transformare dramatică — sunt schimbări liniștite în felul în care simți că ești tu însuți. Poți fi în relații fără să dispari. Poți primi grijă fără ca asta să pară periculos. Poți exprima o nevoie fără să-ți ceri scuze că o ai. Poți tolera conflictul fără să simți nevoia să-l potolești imediat. Annie Wright
Simptome dureroase ca depresia, rușinea, sindromul impostorului, anxietatea, tensiunea cronică și insomnia sunt semnale că vechile strategii au devenit nesustenabile — și că e momentul să te realiniezi cu cine ești cu adevărat. Substack
Acum invat. Invat sa raman intr-o alta forma.
Cu bine,
No Comments