Confesiuni

Familia, chestia aia pe care o ai toată viața și habar n-ai s-o prețuiești

Nu mă consider un om rebel, dar rareori mi-am găsit locul undeva. Nu știu dacă e starea mea aparte sau starea generației mele. Îmi amintesc că de mică îmi doream să fiu în altă familie, în altă țară sau pe altă planetă. Părinții mei au fost normali-modești, sora mea era noul membru al familiei de care aveam grijă, oameni din viața mea. Le-am purtat o iubire pentru că erau ai mei, dar nu pentru că mă simțeam specială în preajma lor.

Cu rudelel celelalte, bunici și alte chestii, nu prea aveam sentimente profunde. Eram un copil, iubeam că așa trebuia, din inerție, iubeam și animalele, oamenii și pe Dumnezeu cumva la fel. Pe mine nu știu dacă mă iubeam, nu înțelegeam conceptul și căutam ca ceilalți s-o facă și pentru mine.

A trecut timpul și din familia normalo-modestă ne-am transformat într-una tipic românească. Tată alcoolic, mamă muncitoare cu spirit de sacrificiu, copii prinși la mijloc. Pentru tata am avut un fel de adorație, ceva ciudat, mai presus de iubire de copil, deci dezamăgirea a fost una profundă și destabilizatoare. Pentru mama nu aveam nici recunoștința că m-a adus pe lume pentru că lumea asta nu părea să fie pentru mine, așa că într-o zi i-am și spus asta. Am amărât-o.

Multă vreme am căutat la alții familia mea. Pe la prieteni, prin familiile lor aproape la fel de defecte ca a mea, prin relații. În mine zace un spirit familist ce n-ai văzut, care e într-o continuă luptă cu cel libertin, de parcă astea ar trebui să se anuleze, mă rog. Multă vreme am crezut că e ceva în neregulă cu mine, că nu simțeam treaba aia cu familia, de vedeam prin filme. Nu-mi amintesc ultima masă liniștită împreună și abia dacă mi-au rămas câteva Crăciunuri, dar parcă tot timpul era o umbră asupra noastră, a neajunsurilor, a infidelităților tatălui, a mamei triste…

Au trecut niște ani și lucrurile s-au schimbat. După procese interioare dureroase și spre demonice, am ajuns în liniște. Nu mă mai chinui să fiu acceptată de familia mea, ea e acolo și mă susține în toate alegerile. Pe tata l-am pierdut de ceva ani, dar oricum se rătăcise el departe de noi. Am rămas cu mama și soră-mea și a durat ceva până să fim într-o formă bună toate trei pentru că fiecare purta bagajul din trecut, fiecare avea așteptări și pretenții. Le-am dat deoparte. Ne sprijinim întru totul, petrecem timp împreună, pregătim vacanță la munte, comunicăm, râdem, ne ciondănim. Pe lângă ele două mai este bunica mea… iubirea mea eternă, femeia pe care m-am supărat când mi-a zis să mă mărit, dar pe care nu pot rămâne supărată…

Am rudele aproapiate, nu vorbim mereu, dar suntem acolo una pentru cealaltă. Am prietenii deveniți familie, câțiva din cei mulți trecuți prin viața mea. Am oamenii de bază și sentimentul de siguranță care nu se compară cu altul… și pe care nu-mi amintesc când l-am simțit sau dacă l-am simțit atât de deplin vreodată.

Nu înțeleg frații care se omoară sau rudele care nu-și vorbesc. Avem și noi situații din astea și încerc s-o conving pe mama să ierte și să nu se enerveze. Nu poți fi cu toată lumea, dar măcar nu-i purta ranchiună. Nu înțeleg mamele care-și aruncă copiii sau copiii care-și lovesc părinții. E așa, o senzație… dar poate nu-i înțeleg acum când, în sfârșit, am ajuns și noi la un echilibru și la o înțelegere.

Am crescut și am ajuns să prețuiesc oamenii ăștia pe care când îi privesc mă umplu de iubire. Oamenii ăștia pentru care mut munții și despic mările. Oamenii pentru care simt iubirea necondiționată și care îmi dau încrederea că mâine o să fie și mai bine…

Cu bine,

Foto

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    alina
    7 September, 2013 at 6:30 am

    suntem intr-un contratimp continuu de uitam si de familie si de toti.
    ne amintim cateodata cand este prea tarziu.

    • Reply
      Evergreen
      7 September, 2013 at 7:54 am

      Da, dar poate ne schimbam si ne amintim la timpul potrivit.

  • Reply
    joker
    4 September, 2013 at 8:15 pm

    Înaintea oricărei familii există dragoste. Aşa cum înaintea sexului e dragostea. Dar unde fututul este sport postrevoluţionar nu poţi să ceri cuiva ceva. Plus de asta nimeni nu se dedică nimănui. Decât nevoii de bani.

  • Reply
    Oana
    3 September, 2013 at 10:27 am

    Ai un suflet frumos!

    • Reply
      Evergreen
      3 September, 2013 at 10:28 am

      Asa sper, multumesc :)

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.