Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

I am always gonna be on the other side

Se spune că e bine să lași lucrurile să vină la tine.
Se spune că dacă nu mai merge, poți să pleci cu inima împăcată.
Se spune că iubirea dăinuiește-n timp, nu știu dacă ce rămâne se mai poate numi iubire.

Am iubit complet trei oameni.
Prima relație de pe la 18 ani care s-a terminat urât și dramatic, dar pe care o am piatră de temelie-n viața mea.
Pe Alex cu care am stat trei ani și un pic și care a fost transformarea mea din copil nebun și traumatizat în om aproape normal.
Și pe Puștiu cu care am împărțit fix 3 ani din mine, care a fost tranziția mea de la puștoaică debusolată la femeie debusolată.

Am contestat iubirile astea de multe ori. La nervi, de ciudă, de frică. Era mai ușor să spun că n-au fost, că au fost superficiale, că n-au contat. Am preferat să cred că nu știu să iubesc, că ei n-au fost buni, că eu n-am fost bună, că nu ne-am potrivit, că timpul. Pentru că mi-a fost cumplit să accept că pe oamenii pe care am ales, cumva, să-i iubesc și care au ales, cumva, să mă iubească i-am greșit și m-au greșit. Și asta pentru că întotdeauna păstram finalul… pe care multă vreme l-am considerat eșec, deși jucam cartea împăcării cu sine. Din inerție, că așa e bine…

Au trecut mulți ani de la prima despărțire și suficient timp de la ultima, încât să spun că pe acești oameni îi voi purta mereu în gând. Că ei sunt cei care m-au format, mi-au dat un traseu, m-au ajutat să fiu cine sunt azi sau mi-au dat cu șutul în cur și au dat cu mine de pământ. Și tot ce pot să spun este că indiferent de cât timp va trece peste noi, voi fi întotdeauna pe partea cealaltă, cu colacul de salvare, cu barca, cu undița, gata să-i pescuiesc și să le fiu aproape. Și nu din iubirea de femeie, ci din iubirea de om.

Asta se întâmplă cu mine și la nivel de prietenii, tot o formă de iubire, dar mai puțin posesivă și pasională. Dacă te întorci la mine după o sută de ani și eu te resping pentru că mă simt trădată, nu te îngrijora… voi fi acolo pregătită de bătălia vieții. Că dacă am o calitate pe care cei din jur ar trebui s-o folosească, este fidelitatea de lungă durată. Eu-s omul răbdător care te așteaptă să te întorci, te ceartă și după aia te ia în brațe.

Deci da, e posibil să existe-n viața mea oameni pe care-i voi iubi până la sfârșitul timpului și asta nu mă complexează și nici nu mă deprimă, nu mă face să mă simt slabă în fața lor și nici mai puțin inteligentă.

*Am obosit să joc rolul pe care societatea mi-l cere. Să fiu puternică, să nu fiu plângăcioasă, să fiu feminină, să nu beau prea mult, să nu par naivă, să nu spun o prostie. Am obosit să-mi pese de ce cred ceilalți. Am obosit să conteze părerea celor din jur, mai mult decât a mea. Și cel mai mult am obosit să-i fac pe oamenii care contează să mă cunoască pe mine, altfel. Și probabil că m-au epuizat gândurile că tu, într-o zi, te vei trezi și vei realiza că exist, pentru că astea dor cel mai tare. Așa că de azi înainte refuz să cred că mai exiști într-o altă formă decât exiști deja – în forma incompatibilă cu mine -*

E vară și simt cum înnebunesc.
E de la tei. Și de la plimbările nocturne cu bicicleta.
E de la dorul de mare.
E de la visul unei nopți de vară pe-un velier cu pânze verzi.

Nu mai există tu în ecuația mine.

HugsLovePeace
>.<

Foto: The Isle by Kim Ki-duk

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Samira
    11 June, 2012 at 12:11 pm

    Sper sa gasesti o persoana langa care sa nu intalnesti vreodata finalul.

  • Reply
    Evergreen
    10 June, 2012 at 10:45 am

    Julie – abia astept sa termin cu licenta si sa zburd pe nisip

    Adriana – woman, cius tare!

  • Reply
    adriana
    10 June, 2012 at 10:41 am

    … hear you. feel you. thank you

  • Reply
    julieinaugust
    10 June, 2012 at 10:39 am

    Si mie mi-e dor de mare :).

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.