mă uit când la taste când la ceas

Nu mă mai plâng pentru că victimizarea nu mă ajută cu nimic aşa că mănânc niştre struguri albi şi reci şi rânjesc aiurea. Îmi distrug coloana în faţa laptopului făcând te miri ce şi parcă nimic nu mă mai poate ridica. E vineri 13 şi zero barat plus o presiune în frunţi.

Probabil că aceste stări ciudate şi aceste treceri aproape bruşte dezorientează oamenii care mă citesc. Prietenii s-au obişnuit şi nu se mai sperie când citesc cine ştie ce grozăvie.  Prietenii ceilalţi cu care nu mă văd în fiecare zi se mai tem şi mă sună şi mă pun să le povestesc ce e cu mine. Atunci râd pentru că nu ştiu ce să zic. Dacă pe blog îmi ies, la telefon prefer să vorbesc despre cât de bine sunt.

Unii dintre cititori o iau personal şi mai apoi cred că mă cunosc suficient cât să mă urecheze că am scris nu ştiu ce. Doamne, dar eu vorbesc aşa mult în dodii. Cum ai putea să ştii ce e cu adevărat? Nici nu mai contează.

Trist e că se adună pe zi ce trece lucruri care chiar nu mai contează. Şi asta nu e bine. Orice aş face pierd şi dacă plec şi dacă rămân şi dacă las şi dacă nu. Aş vrea să cîştig de data asta, dar nu văd portiţa.

Nu cred că mai cred în poveşti. De două ori trist.

Belesc ochii la taste. Apoi la ceas. Apoi la taste. Apoi la monitor. Ce-aş mai putea să spun să vă intereseze aşa de mult? Cred că de atâţia ani ştiţi înaintea mea ce simt. Nu e fun? Nu, nu e fun deloc. Îmi plac strugurii că mă fac să mă gândesc la toamnă. Abia aştept toamna!

O să scriu o carte! V-am mai zis asta de o mie de ori. Dar o s-o scriu. O carte despre nimic şi despre Evergreen.

Mulţumesc mult pentru tot ce aţi făcut cu Şuetele. Pentru cei care nu au apucat să arunce un ochi.
Mulţumesc şi pentru banii virtuali. Eu o să câştig Opelul. Ca să ştiţi. O să-l vând şi o să fac un film.