am așa de multe gânduri care-mi fulgeră mintea, încât niciunul nu se leagă. e o învălmășeală și mă simt cumplit de confuză. caut aproape cu disperare un loc în care să mă duc cu gândul, unde să-mi fie bine. pentru câteva secunde mă întorc în octombrie la mare. zi însorită. plimbare pe faleză. în sfârșit ne ținem de mână. oare cât durează tot?
oare care mi-e limita în a iubi?
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=VGasU28dqcU[/youtube]
de când am realizat câte ceva despre mine, am descoperit că trăiește în mine o sete nebună de a iubi. parcă e independentă. iar când încep să mă atașez, de obicei, mai ales în ultima vreme, aleg total greșit. mă atrag în continuare oamenii complicați. prea complicați pentru nevoile mele de a simplifica.
mi-s suficient de dusă-n creier ca să mă leg de un om la fel. dar nici altfel nu e bine.
nu mi-a fost niciodată suficient de teamă de prezent, cât să caut să mă întorc în trecut. de obicei am închis ușa-n urma mea. și dusă am fost. dar m-am întrebat cum ar fi fost să fie.
mă sună o voce plăpândă să-mi dea vestea. vestea că ți-e bine cu alegerile tale. că pe degetul tău a apărut o verighetă și că în universul tău a apărut un suflet nou. aș fi vrut să vin să te îmbrățișez și să-ți spun că binele tău mi-e bine și mie. dar viața s-a împărțit stupid la doi. și nu reușesc să trag concluzii. să notez la final pe foaie un ceva care să-mi fie folositor în viață.
tot timpul mi-am găsit scuze.
mă simt inutilă. în afară de muncă, unde simt că viața mea are sens. în afară de filmul care-mi circulă prin vene, câteva idei și niște niste entuziasm, eu cine sunt?
unde rămân eu? ce rămâne în urma mea?
sunt nicăieri. sunt nimicul. sunt golul.
să-ți fie bine, dragul meu
No Comments