O mlaștină pe nume viață

iar am o perioadă în care mi se pare că viață este doar o metodă de a ne irosi.

sunt niște momente acute pe care le trăiesc uneori. nu știu dacă e terapia care scoate la suprafață niște gânduri mai vechi și atinge puncte sensibile, nu știu dacă sunt doar eu care trec un alt prag sau dacă așa e în viața tuturor, dar în ultima vreme m-am simțit complet singură în absolut tot. urăsc responsabilitatea și tot ce presupune ea: iubirea de oameni, munca, viața, în general. urăsc senzația de nesiguranță pe care mi-o oferă orice dimineață. urăsciubesc tot ce am ajuns azi. și-mi vine să fut doi pumni oglinzilor, ca mai apoi să mă iau în brațe. am obosit să caut vinovații și-am obosit să fiu incapabilă să mă bucur de simplul trăit.

nu e vina nimănui că am ajuns sleită de puteri și goală de sentimente. e vina tuturor. partea bună e că nu mai e nimic de stricat.

cred că mai presus de orice sunt propria-mi victimă și propriul călău. și starea asta de angoasă nu vine neapărat de la ploaie, cât din interior. lumina vrea să spele, întunericul se zbate. acest dark side de care m-am atașat atât de tare și-a făcut culcuș solid în mine. ceea ce e în contradicție cu omul bun despre care tot vorbesc că vreau să fiu.

aseară mi-a zis un tip ”mă enervează bunătatea ta”. ciudat că am ajuns să fiu acuzată de pozitivism, bunătate și altruism. nu știu cine sunt în raport cu ceilalți, dar mai ales nu știu cine sunt în raport cu mine.

mă gândeam să mă reapuc de fumat. am așa o poftă nebună să mă autodistrug.

am alergie la viață.