Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

O viață nouă în plină criză existențială

Când l-am cunoscut pe Andrei i-am spus așa: nu vreau să mă mărit și nu vreau copii. Aveam motive serioase, bine argumentate pentru care niciunul dintre scenariile de mai sus nu se potriveau cu mine. Cu mine de atunci. Si cu o parte din mine de acum.

Ieri am sărbătorit 4 ani de la cununia civilă. Cine ar fi zis ca băiatul pe care l-am cunoscut pe Tinder o să devină soțul meu? Habar nu avem cât de imprevizibilă este viața.

Mă apropii de 35 de ani pe care voiam să-i sărbătoresc la mal de ocean. O să-i sărbătoresc pentru prima dată după mulți ani, acasă. O să-i sărbătoresc în cadru foarte strâns, probabil. Cu Andrei, motanii și noua viață care crește de vreo cinci luni în mine. Poftim?!?

Patru ani de căsnicie în plină pandemie

Undeva la final de noiembrie discutam că peste doi ani vom lua o decizie dacă să facem un copil, să adoptăm un copil sau să ne păstrăm viața așa cum este. Puțin știam noi că universul luase altă decizie și că peste câteva zile urma să aflăm că vom fi părinți. Că vom fi părinți...

Mi-a luat două săpămâni să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Printre stări de greață, plânsete, vomat, hormoni și atacuri de panică, am reușit să înțeleg că oricât de nepregătită aș fi, oricât de crudă ar fi lumea, oricât de ciudat sună… peste o bucată de vreme voi fi mama cuiva. Mama cuiva.

Derulăm până azi.

Ce vremuri să aduci pe lume un copil, nu-i așa? Mamele din jurul meu îmi spun să mă bucur cât pot. Nu știu cât pot, dar știu că încerc să fiu echilibrată în cap. Nu știu dacă există fericirea aia euforică, dar știu că în ciuda tuturor lucrurilor înfricoșătoare din jur, îmi păstrez calmul. Vom găsi reursele să facem sa fie bine.

M-am simțit vinovată foarte multă vreme. Aduc în lumea asta îngrozitoare un om și îl condamn să lupte. Îi dau din genele mele greșite, îi dau bucăți din întunericul meu, îi dau poveri de dus mai departe… de ce suntem atât de egoiști, de ce? Nu știu, nu pot să-mi explic. Dar mă uit la Andrei și mă alină gândul că o bucățică din el și bucățică din mine va merge mai departe, va cunoaște lumea, va fi parte din tot. Și dacă acum pare că se duce totul de râpă, viața m-a învățat că nu e tocmai ceea ce pare.

Începe o nouă eră.

Evergreen

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Adelina
    16 April, 2020 at 10:33 pm

    Ceau, Rox! Felicitări și naștere ușoară!
    “M-am simțit vinovată foarte multă vreme. Aduc în lumea asta îngrozitoare un om și îl condamn să lupte. Îi dau din genele mele greșite, îi dau bucăți din întunericul meu, îi dau poveri de dus mai departe… de ce suntem atât de egoiști, de ce? Nu știu, nu pot să-mi explic.”
    Eu încă mai am gânduri de-astea. Uneori. Deși au trecut mai bine de 8 ani de când am născut primul copil. Dar nici nu-mi mai imaginez viața fără ei…

    Încă te citesc… Să fiți sănătoși!

  • Reply
    Ema
    8 April, 2020 at 5:13 am

    FELICITĂRI!
    Crezi că o femeie care nu-și iubește soțul, are o căsnicie de conveniență și nu-și dorește copii e o ratată?

    • Reply
      Evergreen
      8 April, 2020 at 6:17 am

      Multumesc, Ema. Cred ca o femeie care nu-si iubeste sotul e captiva intr-o situatie greu de descris sau de judecat. Dar fiecare om stie cat poate duce. Legat de copii, cred ca fiecare are dreptul sa aleaga daca vrea experienta asta sau nu. Ca odata aleasa, nu mai putem da inapoi… ai grija ta.

  • Reply
    Oana
    3 April, 2020 at 9:24 am

    Veti fi bine!
    Va fi nou, necunoscut si uneori ti se va parea imposibil de inteles ce ti se intampla.
    Te vei uita la omuletul ala mic si foarte suparat si ti se va sfasia inima ca nu vei reusi sa ii alini suferinta.
    Apoi te obisnuiesti, incet incet.
    Vei uita adeseori ca exista, pentru cateva clipe, cand vei deschide ochii dupa somn. Apoi iti vei aminti imediat.
    Vei trai un sentiment nou si coplesitor cum ca niciodata nu vei mai fi singura, ca el/ea va depinde de tine si responsabilitatea asta va fi mult peste cat vei putea duce. Apoi, incet incet, te vei obisnui cu ideea si vei vedea ca noul normal si noua tu nu e asa de rau pe cat ti-ai imaginat.

    Dupa aia va veni binele. Despre care iti vor spune toate mamele. “Va fi mai bine, mai usor” si tu vei plange neincrezatoare ca greul asta va fi greu pentru totdeauna si cuvintele lor nu vor avea nicio greutate. Dar da, va fi mai bine. Si dupa 7-8 luni vei incepe sa primesti, nu doar sa dai. Si atunci iti va umple, incet-incet, inima de fericire.
    Stii tu, fericire din aia cladita, organica, celula cu celula, fericire din aia pe care nu ti-o poate lua nimeni.

    Vei avea momente cand vei vrea sa il/o dai inapoi, cand iti vei vrea viata dinainte, cand vei simti ca nu mai poti trai o ora, d-apoi 12 saptamani. Si va fi ok.

    Vei avea momente in care iti va fi atat de teama ca cineva vrea sa ii faca rau incat iti va ingheta sufletul. Vei merge departe de borduri, de poduri, de calea ferata, vei tine strans de carucior si vei avea ochii si urechile deschise. Si asta este ok. Este doar mintea ta noua care incearca sa identifice situatiile periculoase.

    Veti fi minunati si bine. Te vei referi la viata voastra dinainte si dupa si va fi singurul mare punct de reper pe axa timpului.

    Mult din ce ti-am scris nu va avea sens acum, dar daca le tii pe undeva si le citesti in primul an, sper sa iti aduca un strop de alinare in momentele grele. <3

    • Reply
      Evergreen
      3 April, 2020 at 11:40 am

      Doamne, hai ca mi-au dat lacrimile. Multumesc mult :x MULT>

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.