Sunt anumiți oameni care calcă în viața noastră și pe noi de avem impresia că n-o să ne mai revenim vreodată. Sunt anumiți oameni care au ceva aparte pentru că nu-i observăm când se apropie să ne-o tragă peste cap. Sunt anumiți oameni pe care-i iertăm iar și iar din frica de a nu-i pierde de tot până într-o zi când ne dăm seama că ne-am pierdut pe noi.
Băi, am zis că ajung la 33 de ani și-o să știu. O să știu să gestionez relații. De familie, de prietenie, de dușmănie, de muncă, de iubire. Așa am crezut eu că o să fie că dacă te faci mare, automat te faci și mai deștept. Dar nu e așa. Că te faci mare și devii într-un fel independent, dar tot legat ești. În tine, pe dinăuntru. Și tu nu vezi. Mai ales când ți-e bine, uiți, uiți că ești legat strâns de tot.
Până într-o zi când apare unul dintre oamenii de mai sus și-ți trage un mare șuț de te învârți de câteva ori în loc. Îți ia ceva timp și sesiuni de terapie să te dezmeticești. Pentru că, vezi tu, ai crescut mare și aveai toate lecțiile învățate și se presupune că ții minte să nu te mai lași prins în vrăjelile vieții. Și atunci îți aduci aminte că ești legat pe interior. Și începe să doară. Întâi ușor, apoi de-ți vine șă-ți iei câmpii.
Și pe lângă durerea de la șut mai sunt și nervii ăia pe tot universul, dar mai ales pe tine că ai crescut mare adult responsabil și ai uitat tot ce ți-ai promis tu mai demult. Mai sunt dezamăgirea, furia, tristețea, pierderea.
Ce vreau să spun este că timpul vindecă. Măcar să scriu ca un om înțelept, dacă nu mă comport ca unul. Și ce mai vreau să spun e că oricâte lecții învățăm de-a lungul vieții, oricâți ani adăugăm, rămânem legați. În interior. Și uneori uităm. Mai ales când ne e bine. E bine să uităm ca altfel nu ne-am ridica niciodată din pat. Dar ar fi bine să ne amintim că suntem fragili și că oricând poate să apară cineva să ne tragă un șut. Și poate așa nu o să mai doară (atât de tare).
Spor la deznodat,
Evergreen
Foto: Andrei Leonte
No Comments