Stau cocoțată pe gard. E noapte, dar nu e beznă-n sat. Cântă greierii. Pe uliță se plimbă-n gașcă niște licurici. Pe câmpul de alături planează un uliu. Îi văd silueta pe-un cer plin de stele. N-are somn. N-am somn. Să revenim. Stau cocoțată pe gard și privesc o lună care parcă-mi stă în cap. Mi-am imaginat mereu că vin de pe altă planetă și că locul meu de baștină e luna. Că eram cumva, copilul lunii. Și toată copilăria m-am asociat cu gândul ăsta. Ăsta și statul în tomberon, ca pisicile din desene.
Și-i povestesc de mine, dar cu certitudinea că deja știe și că mă repet. Îi vorbesc de iubire, mereu. Și câteodată îi pun întrebări despre mine, despre cine sunt și încotro mă duc. Nu o aud să-mi răspundă, deși tot vocea mea formulează răspunsurile. Sunt o idealistă de mică. Mă strigă bunica și mă întreabă ce tot fac pe gard, doar nu mă apuc să strig la lună ca lupchii. Nu. Eu nu strig. Eu îi vorbesc în șoaptă.
La suprafață era totul un joc prin care eu mă deosebeam de ceilalți oameni cu care rezonam doar pe plan concret. Eram atrasă de ocult și mistere, dar mă și speriau. Așa că oscilam între curajul dat de curiozitate și respingerea informațiilor dată de frică. Și nu vorbeam niciodată despre asta, dar îmi plăcea să inventez povești despre cât de cool sunt eu în lume. Și apoi mă simțeam vinovată că mint. Și apoi mă confesam lunii.
M-au atras întotdeauna noaptea, cerul, stelele și luna. Într-o noapte am văzut o stea imensă pe cer, imediat după moartea bunicului. Primul gând a fost că el veghează ograda, apoi imediat că e o prostie. Că nu pot să cred așa ceva. Că e doar o stea aparte, frumoasă, ce-i drept. Dar atât. Numai că eu o văzusem și mi se părea că eu n-ar fi trebuit s-o văd.
Stau cocoțată pe gard și mă uit la luna care parcă-mi șade-n cap. E liniște-n sat. Și e frumoasă ulița scăldată-n lumina asta galben-verzuie. La bunica-n cameră e televizorul aprins. Așteaptă să cobor de pe gard și să merg să dorm, ca să poată dormi și ea. Așa că mă dau jos încetișor și mă duc în casă. Mă așez în patul vechi de lângă geam ca să-i simt razele pe chip. Închid ochii și îi vorbesc în gând despre iubire. Ea nu-mi răspunde, dar mă ascultă cuminte.
Mă uit altfel la copii acum. Sunt din ce în ce mai frumoși, toți. Arieni. Puri. Ochi albaștri imenși, într-o continuă căutare. Mă uit la ei cum se relaxează. Inocența lor este frumoasă și cea mai pură formă a iubirii. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil. Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut prea tare. Dar lor le place.
LovePeaceHugs
>.<
No Comments