Timp

Am ieşit pe balcon. Cîteodată ies pur şi simplu şi privesc în grădina blocului sau pe stradă. Apoi mă întorc în casă.

Bate vîntul. Şuviţele de păr au început să-mi gîdile obrajii. Întorc capul să mă las dezmierdată. Atunci realizez goliciunea străzilor, pustiul sunetelor, lumina blîndă. Pentru cîteva secunde totul stă nemişcat, de parcă timpul s-a oprit.

Şi eu stau în acelaşi zîmbet stupid. Ce moment glorios! Ce frumuseţe de clipe! Şi vîntul suflă din ce în ce mai pătimaş, iar strada se dezmorţeşte de la atîţia paşi.  E dumincă şi pentru oraş. Parcă e un cîntec de dragoste ce mi se fredonează în ureche. Parcă-s şoapte de dor, strigăte înghiţite de timp.

Desenez pe cer umbre. Cu mîna stîngă! Şi timpul mă bate pe umăr. Se scutură teii. Se trec zilele. Se îneacă picioarele în asflatul clocotit.

Dacă am sta să numărăm de cîte ori clipim ne-am da seama că (poate) jumate din viaţă este beznă.

Sub cearceaful alb se joacă fluturi de aur. Soarele intră prin crăpătura dintre draperii. Mă întorc pe partea cealaltă, dar îşi face loc să mă gîdile pe nas.Parcă îşi întinde braţele să mă alinte, să mă trezească din amorţeala verii. Dar eu nu vreau. Eu vreau să trîndăvesc o vară, a vară. Este o altfel de trîndăveală cea de vară. E greoaie şi totodată plăcută. E fierbinte.

E duminică şi e o zi calmă.